Firul Nevăzut: Prietenia Mea cu Irina, Încercată de Maternitate

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să fiu tot timpul aici pentru toată lumea! vocea Irinei răsună spart, aproape un șuierat, în bucătăria mică unde aburii cafelei se amestecau cu mirosul de supă de pui. Era a treia oară în luna aceea când veneam la ea acasă, încercând să readuc ceva din vechea noastră prietenie la suprafață. Dar de fiecare dată găseam o altă Irina: obosită, cu cearcăne adânci și privirea pierdută.

M-am așezat pe scaunul din colț, încercând să nu mă simt ca un intrus. Pe masă, printre biberoane și jucării colorate, stătea telefonul meu, cu ecranul luminat de un mesaj de la mama: „Ai grijă de tine. Nu te lăsa pe ultimul loc.” Am zâmbit amar. Cine să mă mai asculte acum?

Irina s-a prăbușit pe scaunul de lângă mine, cu mâinile strânse în poală. — Scuză-mă, Maria. Nu știu ce se întâmplă cu mine. Parcă nu mai sunt eu.

Am vrut să-i spun că știu exact ce se întâmplă: maternitatea îi devora fiecare colț de suflet. Dar am tăcut. Ce drept aveam eu, care nu aveam copii, să-i spun cum să-și trăiască viața?

— Ți-e dor de cine erai înainte? am întrebat-o încet.

Irina a oftat adânc. — Mi-e dor de noi două. De serile când stăteam la povești până târziu, de ieșirile spontane la film sau la terasă. Acum… totul e programat după somnul lui Vlad.

Vlad, băiețelul ei de șase luni, dormea în camera alăturată. Îl auzeam uneori foindu-se prin monitorul pentru bebeluși. M-am uitat la Irina și am văzut lacrimi în ochii ei. M-am simțit vinovată că nu pot face nimic.

— Poate că ar trebui să ieșim doar noi două, i-am propus timid. Sâmbătă seara? O oră-două?

A clătinat din cap. — Nu pot. Mama lui Radu nu poate veni, iar Radu lucrează până târziu. Și oricum… dacă plânge Vlad? Dacă are nevoie de mine?

M-am ridicat brusc, simțind cum mă sufoc între pereții aceia plini de jucării și scutece. — Irina, nu vreau să te pierd! Dar simt că nu mai e loc pentru mine în viața ta.

Ea a izbucnit în plâns. — Nu vreau să te pierd nici eu! Dar nu știu cum să fiu mamă și prietenă în același timp!

Am plecat acasă cu sufletul greu. Pe drum, mi-am amintit de liceu, când ne promiteam că nimic nu ne va despărți vreodată. Acum, viața părea să râdă de jurământul nostru naiv.

Seara, am primit un mesaj de la ea: „Îmi pare rău că te rănesc. Poate ai dreptate… poate nu mai am loc pentru nimeni.”

Am stat mult timp cu telefonul în mână, fără să știu ce să răspund. M-am gândit la toate momentele când Irina fusese acolo pentru mine: când tata a murit, când am picat la facultate, când m-am despărțit de Mihai. Acum era rândul meu să fiu acolo pentru ea… dar cum? Dacă ea nu mă mai voia?

A doua zi am sunat-o pe mama. — Tu cum ai reușit să păstrezi prieteniile după ce m-ai născut pe mine?

Mama a râs trist. — Unele s-au pierdut pe drum, Maria. E greu să fii tot ce vor ceilalți când abia reușești să fii pentru copilul tău.

Am înțeles atunci că nu era vina Irinei. Era vina vieții care ne schimba fără să ne întrebe dacă suntem pregătite.

Au trecut săptămâni fără să vorbim. O urmăream pe Facebook: poze cu Vlad, statusuri obosite despre nopți nedormite și colici. Într-o zi, am văzut o poză cu ea și Radu la spital – Vlad făcuse febră mare. Am alergat la spital fără să mă gândesc.

Când am intrat în salon, Irina m-a privit ca și cum ar fi văzut o fantomă. — Ce cauți aici?

— Am venit pentru tine. Pentru voi.

A izbucnit din nou în plâns și m-a strâns în brațe. — Mi-a fost atât de dor de tine!

Am stat acolo toată noaptea, ținând-o de mână în timp ce Vlad dormea cu perfuzia în mânuță. Am vorbit despre frică, despre vinovăție, despre cât de greu e să fii mamă și femeie și prietenă în același timp.

Când Vlad s-a făcut bine și au plecat acasă, Irina mi-a scris: „Poate că prietenia noastră nu va mai fi niciodată ca înainte. Dar poate va fi altfel – mai matură, mai răbdătoare.”

Acum ne vedem rar – o cafea scurtă la ea acasă sau o plimbare prin parc cu Vlad în cărucior. Nu mai suntem fetele fără griji de altădată, dar suntem două femei care încearcă să nu piardă firul nevăzut care le leagă.

Mă întreb uneori: câte prietenii se pierd pe drumul acesta al maturizării? Și câte merită luptate până la capăt?