Fără rămas-bun: Povestea mea despre singurătate, trădare și renaștere

— Nu pot să fac asta, Ana. Nu sunt pregătit să fiu tată.

Cuvintele lui Vlad au căzut peste mine ca o ploaie rece, în mijlocul bucătăriei noastre mici din cartierul Dristor. Era seară, iar lumina galbenă a becului făcea umbre ciudate pe fața lui. Îmi tremurau mâinile pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să-mi spargă pieptul. Am încercat să-i citesc pe chip vreo urmă de regret, dar ochii lui erau goi, ca și cum deja plecase cu totul din viața mea.

— Vlad, nu poți să mă lași acum… Sunt însărcinată cu copilul tău! am șoptit, aproape fără glas.

A oftat, s-a ridicat și a început să-și strângă lucrurile. Fără să mă privească, a spus doar atât:

— Îmi pare rău, Ana. O să fie mai bine așa. Pentru amândoi.

Ușa s-a închis încet în urma lui. Am rămas singură, cu ecoul pașilor lui în urechi și cu un gol imens în suflet. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am uitat la tavan și m-am întrebat cum o să le spun părinților mei, ce o să zică vecinii, cum o să mă descurc singură cu un copil.

A doua zi dimineață, am luat autobuzul spre casa părinților mei din Pantelimon. Mama m-a întâmpinat la ușă cu obișnuita ei privire critică.

— Ce-i cu tine, Ana? Pari palidă. Ai pățit ceva?

Am simțit cum mi se pune un nod în gât. Tata citea ziarul la masă și nici nu s-a uitat la mine. Am tras aer adânc în piept și am spus:

— Vlad m-a părăsit. Sunt însărcinată.

Mama a scăpat cana pe masă, iar tata a ridicat privirea, pentru prima dată după mult timp.

— Cum adică te-a părăsit? Și ce ai de gând să faci acum? a întrebat el, cu vocea tăioasă.

— O să păstrez copilul, am spus încet.

Mama a început să plângă în hohote, iar tata a ieșit din cameră fără un cuvânt. În zilele care au urmat, atmosfera din casă a devenit apăsătoare. Mama nu vorbea cu mine decât strictul necesar, iar tata mă ignora complet. Vecinele șușoteau când treceam pe lângă ele pe scara blocului. Simțeam privirile lor ca niște ace în spate.

Prietenii mei s-au împuținat rapid. Irina, cea mai bună prietenă din liceu, mi-a trimis un mesaj sec: „Îmi pare rău pentru tine, dar nu cred că pot să te ajut.” Restul au dispărut fără urmă. M-am simțit mai singură ca niciodată.

Într-o seară, când nu mai suportam tăcerea apăsătoare din casă, am ieșit pe balcon și am început să plâng în hohote. M-am întrebat dacă nu cumva Vlad avea dreptate, dacă nu cumva era mai bine să renunț la copil. Dar apoi am pus mâna pe burtica abia conturată și am simțit o căldură ciudată. Era o viață acolo, o parte din mine care avea nevoie de mine.

Lunile au trecut greu. Am mers la controale medicale singură, am citit tot ce am putut despre sarcină și creșterea copiilor. Mama a început încet-încet să se mai apropie de mine. Într-o zi, m-a găsit plângând în bucătărie și m-a luat în brațe fără să spună nimic. A fost prima dată când am simțit că nu sunt chiar atât de singură.

Tata însă nu mi-a vorbit deloc până în ziua în care am născut-o pe Maria. Când am venit acasă de la maternitate, l-am găsit stând în fotoliu, privind pe geam. S-a ridicat greu și a venit lângă pătuțul Mariei. A privit-o lung, apoi mi-a spus:

— Să știi că nu e ușor ce faci tu aici. Dar dacă tot ai ales drumul ăsta… ai sprijinul meu.

Am izbucnit în plâns și l-am îmbrățișat pentru prima dată după ani de zile.

Viața cu Maria nu a fost ușoară. Nopți nedormite, griji financiare — salariul meu de la librărie abia ne ajungea pentru strictul necesar. Mama mă ajuta cât putea, dar pensia ei era mică. Tata s-a implicat surprinzător de mult: îi citea povești Mariei și o plimba prin parc.

Vlad nu a mai dat niciun semn de viață. Uneori mă întrebam dacă îi pasă măcar că are o fiică undeva în București. Alteori îl uram pentru lașitatea lui, pentru că m-a lăsat singură într-un moment atât de greu.

Într-o zi ploioasă de toamnă, când Maria avea aproape doi ani, l-am întâlnit întâmplător pe Vlad într-un supermarket. Era cu altcineva — o fată blondă care râdea zgomotos la glumele lui. M-a văzut și a înghețat pentru o clipă.

— Ana… Ce faci? Cum ești?

L-am privit drept în ochi și i-am spus:

— Sunt bine. Maria crește frumos.

A dat din cap stânjenit și a plecat grăbit fără să spună altceva. Atunci am realizat că nu mai are nicio putere asupra mea.

Anii au trecut și Maria a crescut într-o familie mică, dar unită. Tata i-a devenit cel mai bun prieten, iar mama s-a transformat într-o bunică grijulie și blândă. Eu am reușit să-mi termin studiile la seral și am obținut un post mai bun la bibliotecă.

Uneori mă gândesc la toate nopțile pline de teamă și singurătate prin care am trecut. La cât de mult m-au durut vorbele oamenilor și privirile lor pline de judecată. Dar privind-o acum pe Maria cum râde în brațele bunicului ei, știu că am făcut alegerea corectă.

Mă întreb adesea: câte femei trec prin ce am trecut eu? Câte găsesc puterea să meargă mai departe când totul pare pierdut? Poate povestea mea va da curaj cuiva care are nevoie chiar acum.