Fără rădăcini: Povestea lui Nicolae, copilul uitat în maternitate

— Nu-l vrem, doamnă, nu putem… Nu suntem pregătiți pentru așa ceva. Vocea tatălui meu biologic răsuna și acum în mintea mea, deși aveam doar câteva zile atunci. Am aflat mai târziu, dintr-un dosar prăfuit, că mama nici măcar nu m-a privit înainte să semneze hârtiile de abandon. M-am născut cu o boală genetică rară, pielea mea era mereu roșie și sensibilă, iar medicii le-au spus părinților că voi avea nevoie de îngrijiri speciale toată viața. Ei au ales să plece. Eu am rămas.

Am crescut în casa de copii din Ploiești, printre pereți reci și miros de clor. Îmi amintesc cum doamna Viorica, educatoarea, mă mângâia pe cap când plângeam noaptea. — O să fie bine, Nicule, tu ești băiat puternic. Dar eu nu mă simțeam puternic. Mă simțeam ca o greșeală pe care nimeni nu o vrea. Copiii râdeau de mine când îmi vedeau pielea sau când nu puteam să alerg ca ei. — Ești ciudat, Nicolae! — striga Adina, fetița cu părul blond din grupa mare. Mă ascundeam sub pat și îmi mușcam buzele până la sânge ca să nu plâng.

La șapte ani am ajuns într-o familie de plasament, la doamna Lidia și domnul Ion. Aveau deja doi copii mari, pe Sorin și Camelia. La început am crezut că am găsit acasă. Lidia mă lua în brațe și îmi spunea povești despre eroi care înving orice boală. Dar încet-încet am simțit cum răbdarea lor se topește. Mă certau când făceam crize de durere sau când trebuia să mergem la spital. — Nu putem trăi numai pentru tine! — țipa domnul Ion într-o seară, după ce am vărsat medicamentele pe covor. Camelia mă ignora, iar Sorin mă privea cu milă și scârbă.

Am schimbat trei familii până la 14 ani. De fiecare dată speram că va fi altfel. Că poate cineva mă va iubi pentru cine sunt, nu pentru cine ar fi vrut să fiu. Dar fiecare familie avea limitele ei. Unii nu suportau boala mea, alții nu voiau să-și complice viața cu un copil „defect”. Într-o zi, la 12 ani, am întrebat-o pe doamna Maria, ultima mea mamă de plasament: — De ce nu mă vrea nimeni? S-a uitat la mine cu ochii umezi: — Nu e vina ta, Nicolae… Dar nici a noastră nu e.

La școală eram mereu „băiatul din plasament”. Profesorii mă priveau cu compasiune sau indiferență. Colegii mă evitau sau mă tachinau. Într-o pauză, Vlad mi-a aruncat ghiozdanul pe geam și a râs: — Să vedem dacă ți-l aduce mama ta! Am fugit pe scări și am plâns în curtea școlii până când a venit portarul să mă ia.

Singurul loc unde mă simțeam în siguranță era biblioteca orașului. Doamna Ruxandra, bibliotecara, m-a lăsat să citesc cât voiam. Acolo am descoperit povești despre copii abandonați care au reușit să-și găsească drumul. Am început să scriu și eu, să-mi pun durerea pe hârtie. Era singura formă de libertate pe care o aveam.

La 16 ani am primit diagnosticul final: boala mea nu se va vindeca niciodată. Am simțit că totul se prăbușește din nou. Într-o noapte, am ieșit pe acoperișul casei de copii și m-am uitat la stele. — De ce eu? Ce rost are să mai lupt? Dar n-am avut curajul să renunț.

În ultimul an de liceu am cunoscut-o pe Ana-Maria, o fată cu ochi verzi și râs cald. Nu s-a speriat de boala mea, nici de povestea mea tristă. M-a ascultat ore întregi și m-a învățat să cred că merit iubire. — Tu nu ești definit de trecutul tău, Nicolae! Ești mult mai mult decât atât! Pentru prima dată am simțit că cineva mă vede cu adevărat.

Am terminat liceul cu greu și am intrat la Facultatea de Psihologie din București. Vreau să ajut copiii ca mine, cei care cresc fără rădăcini și fără speranță. Încerc să le spun că nu sunt singuri, că există lumină chiar și după cele mai negre nopți.

Astăzi am 22 de ani și încă port cicatricile copilăriei mele. Încerc să-mi iert părinții biologici, dar uneori mă întreb dacă aș fi fost altfel dacă m-ar fi ținut în brațe măcar o dată. Oare cât valorează o îmbrățișare? Oare câți copii ca mine trăiesc azi cu același gol în suflet? Poate povestea mea îi va face pe unii să privească altfel copiii abandonați…