După nuntă am descoperit că soțul meu ascultă doar de mama lui: Povestea unei iubiri pierdute și a luptei pentru sine

— Nu pune atât de multă sare în ciorbă, Maria! Dănuț nu suportă să fie prea sărat, așa i-am făcut eu toată viața, spuse doamna Viorica, intrând peste mine în bucătărie, cu privirea ei tăioasă și vocea care nu accepta replică.

Am strâns buzele, încercând să nu răspund. Era a treia oară săptămâna asta când îmi critica felul de a găti. M-am uitat la Dănuț, care stătea la masă, cu ochii în telefon. Nu a spus nimic. Niciodată nu spunea nimic când mama lui mă certa. Mă simțeam invizibilă, ca o musafiră în propria casă.

Nu așa mi-am imaginat viața după nuntă. Când ne-am cunoscut la facultate, Dănuț era atent, blând, mereu cu o vorbă bună. Îmi promitea că vom avea o viață frumoasă împreună, că vom construi ceva al nostru. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. Ne-am mutat la el, în apartamentul părinților lui din Berceni, pentru că „așa e mai bine la început”, cum a spus doamna Viorica. Eu am acceptat, deși visam la un colț doar al nostru.

La început am crezut că e doar o perioadă de acomodare. Dar curând am realizat că nu eram decât o chiriașă în casa lor. Orice făceam era greșit: cum spălam vasele, cum aranjam hainele lui Dănuț, cum vorbeam la telefon cu mama mea. Doamna Viorica avea mereu ceva de comentat.

— Maria, să nu uiți să calci cămășile lui Dănuț pentru mâine! El e bărbat, trebuie să fie îngrijit! Și vezi să nu le arzi ca data trecută!

Îmi venea să țip. Dar mă abțineam. Îmi spuneam că trebuie răbdare, că poate într-o zi Dănuț va vedea cât mă doare și va lua atitudine. Dar el părea tot mai absent. Orice discuție despre mutat sau despre intimitatea noastră se termina la fel:

— Mama zice că încă nu avem bani destui pentru chirie. Și oricum, aici avem tot ce ne trebuie.

Într-o seară, după ce am plâns în baie ca să nu mă audă nimeni, am încercat să-i spun ce simt.

— Dănuț, nu mai pot. Simt că nu mai exist în casa asta. Mama ta decide totul pentru noi. Tu nu vezi?

A oftat și a dat din umeri.

— Maria, mama știe cel mai bine. Așa am crescut eu. Nu vreau să o supăr.

Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit alegându-l pe el. Dacă dragostea noastră era doar o iluzie frumoasă care nu putea supraviețui realității crude.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel. M-am angajat la un birou de traduceri ca să am un refugiu. Acolo mă simțeam alt om: apreciată, ascultată. Dar acasă eram din nou fata care „nu știe nimic”.

Într-o zi, mama mea m-a sunat și m-a întrebat:

— Maria, tu ești fericită? Parcă nu mai ești tu…

Am izbucnit în plâns.

— Nu știu… Nu mai știu cine sunt…

A venit apoi momentul care a schimbat totul. Era duminică dimineața și voiam să mergem la părinții mei la masă. Dănuț s-a dus la mama lui să o anunțe și am auzit-o țipând:

— Ce cauți tu la socrii tăi? Eu v-am crescut! Eu vă dau de mâncare! Maria să stea aici și să mă ajute la curățenie!

Dănuț s-a întors spre mine:

— Hai să rămânem acasă azi…

Atunci am simțit că nu mai pot. Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi și m-am dus la ai mei. Am stat acolo două zile, plângând și povestind totul mamei mele.

— Fata mea, dacă nu te respectă nimeni acolo, ce rost are să te întorci?

Nu știam ce să fac. Îl iubeam pe Dănuț, dar nu mai puteam trăi așa. M-am întors doar ca să-mi iau câteva lucruri și am găsit-o pe doamna Viorica stând pe hol cu brațele încrucișate.

— Credeai că poți pleca așa ușor? Femeile adevărate rabdă! Așa am făcut și eu cu socra-mea!

Am privit-o în ochi pentru prima dată fără teamă.

— Poate că dumneavoastră ați putut, dar eu nu mai pot.

Dănuț era în cameră, tăcut ca de obicei.

— Maria… poate ar trebui să mai ai răbdare…

Mi-am luat geanta și am plecat fără să mă uit înapoi.

Au trecut luni de atunci. Am divorțat în liniște, fără scandaluri mari. Doamna Viorica a răsuflat ușurată; Dănuț nu m-a sunat niciodată să mă întrebe dacă sunt bine.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră micuță din Drumul Taberei. Am început să pictez din nou și am câteva prietene noi care mă susțin. Încerc să mă regăsesc după anii pierduți printre așteptările altora.

Uneori mă gândesc: oare câte femei trăiesc încă povestea mea? Oare câte dintre noi ne pierdem vocea doar ca să fim pe placul altora? Și dacă dragostea adevărată există cu adevărat, de ce trebuie să alegem între ea și noi înșine?