După moartea bunicii, bunicul s-a căsătorit cu vecina și ne-a întors spatele

— Nu vreau să vă mai văd! a strigat bunicul Ilie, trântind ușa grea de la intrare. Am rămas pe prag, cu mama și sora mea, simțind cum aerul rece de toamnă ne taie obrajii. Niciodată nu l-am auzit pe bunicul vorbind așa. Parcă nu mai era omul care ne făcea clătite duminica dimineața și ne citea povești la lumina lămpii.

Totul s-a schimbat după ce bunica Ana s-a stins. A fost o boală scurtă, dar nemiloasă. În ultimele zile, am stat toți în jurul patului ei, ținându-ne de mâini și rugându-ne să nu plece. Când a murit, am simțit că s-a rupt ceva în noi, dar am crezut că măcar îl avem pe bunicul. Era stâlpul nostru, omul care ne aduna la masă și ne povestea despre copilăria lui la țară.

Primele luni după înmormântare au fost grele. Bunicul părea pierdut, mergea încet prin casă, vorbea singur și se uita mereu la poza bunicii de pe perete. Mama încerca să-l înveselească, îi aducea plăcinta preferată cu mere, dar el abia gusta. Sora mea, Ioana, îi citea din ziar știrile locale, dar el părea că nu aude nimic.

Apoi, într-o zi, am observat că doamna Viorica, vecina de peste drum, venea tot mai des pe la noi. Îi aducea bunicului supă caldă sau plăcinte cu brânză. La început am crezut că vrea doar să-l ajute, fiindcă și ea rămăsese văduvă de câțiva ani. Dar într-o seară, când am venit pe neașteptate să-i ducem bunicului niște medicamente, i-am găsit râzând împreună la masă. Bunicul părea alt om: zâmbea larg și îi ținea mâna peste masă.

— Ce faceți aici? a întrebat mama, încercând să-și ascundă mirarea.
— Stăm de vorbă, ce să facem? a răspuns bunicul scurt.

După câteva săptămâni, vestea a venit ca un trăsnet: bunicul urma să se căsătorească cu doamna Viorica. Mama a izbucnit în plâns. Eu am simțit un nod în gât și o furie pe care nu știam unde să o pun.

— Cum poți să faci asta? abia a trecut un an de când a murit mama! l-a întrebat mama printre lacrimi.
— Viața merge înainte, Maria. Nu pot trăi singur, i-a răspuns el rece.

Nunta a fost mică, doar cu câțiva vecini și rude de-ale doamnei Viorica. Noi nu am fost invitați. Am privit totul de la fereastră, ascunși după perdea. Când am văzut cum bunicul îi pune verigheta pe deget și îi zâmbește larg, am simțit că mă sufoc.

După nuntă, totul s-a schimbat. Bunicul nu ne mai răspundea la telefon. Dacă mergeam la poartă, doamna Viorica ne spunea că e ocupat sau că doarme. Odată l-am zărit prin geam: stătea la masă și râdea cu niște oameni necunoscuți. Parcă nu mai avea loc pentru noi în viața lui.

Mama s-a închis în ea. Nu mai vorbea decât despre cât de nedrept e totul și despre cum bunica ar fi suferit dacă ar fi știut ce se întâmplă. Ioana încerca să o liniștească:

— Poate are nevoie de cineva lângă el… Poate îi e frică de singurătate.
— Dar noi ce suntem? De ce nu vrea să ne vadă?

Într-o zi am prins curaj și m-am dus singur la poarta lui. Am bătut tare și am strigat:

— Bunicule! Sunt Vlad! Te rog, deschide!

A ieșit doamna Viorica:

— Ce vrei?
— Să vorbesc cu bunicul.
— Nu poate acum.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am plecat cu ochii în lacrimi și m-am întrebat ce am făcut greșit.

Zilele au trecut greu. La fiecare sărbătoare simțeam lipsa lui ca o rană deschisă. De Crăciun am pus un loc gol la masă pentru el. Mama s-a uitat lung la farfuria neatinsă și a șoptit:

— Poate într-o zi o să-și amintească de noi…

În sat au început să circule zvonuri: că doamna Viorica îl ține sub papuc pe bunicul, că nu-l lasă să vorbească cu nimeni din familie, că vrea casa lui pentru copiii ei din prima căsătorie. Nu știam ce să credem. Oamenii vorbeau urât despre ea, dar eu îmi aminteam cum venea la noi cu prăjituri când eram mici.

Într-o seară am primit un telefon de la un vecin:

— Vlad, vino repede! Bunicul tău s-a certat rău cu Viorica și a ieșit plângând din casă.

Am fugit cât am putut de repede. L-am găsit pe bunicul stând pe bancă în fața porții, cu capul plecat.

— Bunicule… te rog… hai acasă la noi!

S-a uitat la mine cu ochii roșii:

— Nu mai am unde să mă duc… Am făcut o greșeală mare… Dar mi-e rușine să mă întorc la voi după tot ce v-am spus…

L-am îmbrățișat strâns și i-am spus că îl iubim oricum. A plâns ca un copil în brațele mele.

După acea noapte, lucrurile nu s-au rezolvat peste noapte. Bunicul încă locuiește cu doamna Viorica, dar uneori ne sună sau vine pe furiș să ne vadă. Mama încă suferă, Ioana încearcă să-l ierte, iar eu mă întreb dacă familia noastră va mai fi vreodată întreagă.

Merg uneori la mormântul bunicii și îi povestesc totul. Îi spun cât de dor ne e de ea și cât de mult ne lipsește liniștea din casă.

Oare e vreodată prea târziu să ierți? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna? Poate cineva să-și refacă viața fără să-i rănească pe cei dragi?