După divorțul fiului meu, am pierdut legătura cu nora mea iubită: Cum am ajuns să fiu o străină pentru ea

— Nu mai veni, te rog. Nu e momentul potrivit. Vocea Irinei era rece, aproape străină. Am rămas cu telefonul la ureche, privind în gol spre perdeaua galbenă din sufragerie. Mâinile îmi tremurau. Nu-mi venea să cred că tocmai ea, fata pe care am iubit-o ca pe propria mea fiică, mă ruga să nu mai calc pragul casei în care atâția ani am fost primită cu brațele deschise.

Totul a început acum zece ani, când Vlad a adus-o pe Irina acasă pentru prima dată. Era o seară ploioasă de octombrie, iar eu, ca orice mamă grijulie, eram sceptică. Dar Irina m-a cucerit din prima clipă: avea un zâmbet cald și vorbea cu un entuziasm molipsitor despre cărți și filme vechi românești. Îmi amintesc cum am stat la masă până târziu, povestind despre copilăria la țară și despre dorința ei de a deveni profesoară. Vlad râdea, iar eu simțeam că familia noastră se mărește cu cineva special.

Anii au trecut repede. S-au căsătorit într-o zi de mai, sub teii înfloriți din curtea bisericii din satul nostru. Am plâns de fericire când i-am văzut dansând împreună la nuntă. După aceea, viața a curs firesc: au cumpărat un apartament mic în București, Irina a devenit profesoară de limba română la un liceu, iar Vlad lucra la o firmă de IT. Eu îi vizitam des, mai ales după ce s-a născut nepoțica mea, Ana-Maria. Îmi plăcea să-i ajut cu copilul, să gătesc pentru ei și să simt că fac parte din viața lor.

Dar nimic nu durează veșnic. În ultimii doi ani, am început să simt tensiunea dintre Vlad și Irina. Certurile lor deveniseră tot mai dese. Vlad venea acasă tot mai târziu, obosit și iritat. Irina părea mereu tristă, iar Ana-Maria se ascundea în camera ei când începeau să ridice tonul. Am încercat să vorbesc cu Vlad:

— Mamă, nu e treaba ta. Lasă-ne să ne descurcăm singuri! mi-a spus el într-o seară, cu voce tăioasă.

M-am retras, dar inima mea era frântă. Îl vedeam pe Vlad schimbat, rece și distant. Irina încerca să salveze ceva din relația lor, dar era evident că nu mai era cale de întoarcere.

Divorțul a venit ca o lovitură de ciocan. Într-o zi m-a sunat Vlad:

— Mamă, am depus actele. Nu mai merge.

Am simțit că mi se taie respirația. M-am dus la Irina să o văd, dar m-a întâmpinat cu ochii roșii de plâns:

— Nu știu ce s-a întâmplat cu Vlad… Parcă nu-l mai recunosc.

Am îmbrățișat-o strâns și i-am promis că voi fi mereu acolo pentru ea și pentru Ana-Maria.

Dar după divorț totul s-a schimbat. La început am continuat să o vizitez pe Irina și pe nepoata mea. Îi duceam prăjituri, le ajutam cu temele sau mergeam împreună în parc. Dar Vlad a început să fie gelos pe relația noastră:

— Mamă, nu e normal să stai mai mult cu Irina decât cu mine! E fosta mea soție!

— Dar Ana-Maria are nevoie de mine…

— Ai nevoie tu de ele sau ele de tine? Poate ar trebui să-ți vezi de viața ta!

M-au durut vorbele lui ca niște ace în inimă. Am încercat să-i explic că dragostea pentru Ana-Maria și pentru Irina nu poate dispărea peste noapte doar pentru că au divorțat.

Apoi Irina a început să mă evite. La început invoca oboseala sau programul încărcat la școală. Apoi nu-mi mai răspundea la mesaje zile întregi. Când reușeam să vorbim la telefon, era distantă:

— E complicat… Vlad nu vrea să ne mai vedem atât de des… Și nici eu nu vreau să-l supăr.

Într-o zi am mers neanunțată la ei acasă. Ana-Maria m-a îmbrățișat bucuroasă, dar Irina părea stânjenită.

— Nu cred că e bine să mai vii fără să anunți… Vlad s-ar supăra dacă ar afla.

Am plecat plângând pe stradă, simțindu-mă ca o intrusă în propria familie.

De atunci au trecut luni de zile. Vlad își vede rar fiica; e prins cu munca și are deja o nouă prietenă, Oana. Pe mine mă sună doar când are nevoie de ceva sau când vrea să-mi spună ce greșeli a făcut Irina ca mamă. Iar Irina… s-a închis în lumea ei. Nu mă mai caută deloc.

M-am trezit singură într-un apartament prea mare și prea gol. Privesc pozele cu Ana-Maria și mă întreb dacă va veni ziua când voi putea fi din nou parte din viața ei fără să simt că deranjez pe cineva.

Uneori mă gândesc dacă nu cumva am greșit undeva: poate am fost prea prezentă, prea implicată? Sau poate Vlad are dreptate și ar trebui să-mi văd de viața mea? Dar cum poți renunța la cineva pe care l-ai iubit ca pe propriul copil?

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător sau aveți prieteni care au simțit această ruptură după un divorț în familie. Voi ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să păstrați legătura cu cei dragi când viața vă transformă brusc în străini?

„Oare dragostea dintre oameni chiar poate dispărea atât de ușor? Sau trebuie doar să găsim curajul să luptăm pentru ea până la capăt?”