După ce am rămas văduvă, copiii lui m-au dat afară: O viață nouă la 45 de ani într-un sat uitat de lume

— Nu ai niciun drept aici, Maria! Casa asta e a noastră, tata a lăsat-o pe numele nostru! — vocea rece a lui Radu încă îmi răsună în urechi, deși au trecut luni bune de atunci. Stăteam în mijlocul sufrageriei, cu valiza la picioare și cu inima zdrobită. Nu-mi venea să cred că după douăzeci de ani în care am crescut copiii altcuiva ca pe ai mei, după ce am îngrijit un bărbat bolnav până la ultima lui suflare, ajunsesem să fiu alungată ca un străin.

Nu am avut niciodată copii ai mei. M-am măritat cu Ion când aveam douăzeci și cinci de ani, iar el era deja văduv cu doi băieți mici, Radu și Paul. Am încercat să le fiu mamă, să le fac plăcinte, să-i duc la școală, să le ascult necazurile. Niciodată nu m-au numit „mamă”, dar nici nu m-am plâns. Ion era totul pentru mine. Când s-a îmbolnăvit, am stat lângă el zi și noapte. Am crezut că familia noastră e una adevărată, chiar dacă nu era perfectă.

Dar după înmormântare, totul s-a schimbat. Radu și Paul au venit cu acte, cu avocați, cu vorbe grele. „Nu ai niciun drept”, „Nu ești sânge din sângele nostru”, „Tata a vrut să rămânem noi aici”. Am încercat să le explic că nu am unde să mă duc, că nu am nimic pe numele meu, că tot ce am făcut a fost pentru ei. Nici măcar nu m-au privit în ochi. În două zile am fost dată afară din propria mea viață.

Am ajuns într-un sat din Buzău, la o casă bătrânească pe care o moștenise o verișoară de-a mea și care nu mai fusese locuită de ani buni. Era frig, mirosea a mucegai și a singurătate. Primele nopți am plâns până nu am mai avut lacrimi. Mă simțeam ca o umbră, ca o poveste uitată. Nu aveam bani, nu aveam prieteni, nu aveam niciun rost.

Într-o dimineață, când încă mă luptam să aprind soba veche, am auzit bătând la ușă. Era tanti Florica, vecina din stânga, o femeie micuță cu ochi vioi și glas aspru.
— Ce faci aici singură? Ai mâncat ceva?
Am dat din cap că nu.
— Hai la mine! Am făcut ciorbă de pui. Nu te las să stai flămândă!

Așa a început noua mea viață. Cu pași mici și oameni simpli care m-au primit fără întrebări. Tanti Florica m-a prezentat la biserică: „Ea e Maria, a venit de la oraș, a avut necazuri mari”. Oamenii au dat din cap cu înțelegere. Unii mi-au adus ouă, alții cartofi sau o cană cu lapte cald. Nimeni nu m-a întrebat de ce am ajuns acolo. Au văzut durerea mea și au știut că nu trebuie să sape mai adânc.

Am început să lucrez pe la casele oamenilor: curățenie, grădinărit, ajutor la bucătărie. Încet-încet mi-am recâștigat demnitatea. Într-o zi, preotul satului mi-a spus:
— Maria, Dumnezeu nu uită pe nimeni. Poate că aici trebuia să ajungi ca să-ți găsești liniștea.

Dar liniștea nu venea ușor. În fiecare seară mă întrebam dacă Ion ar fi lăsat să se întâmple așa ceva. Dacă băieții lui chiar au urât-o atât de mult pe femeia care le-a spălat rufele și le-a făcut temele. M-am simțit trădată și goală.

Într-o zi de primăvară, când curățam curtea de frunze uscate, l-am întâlnit pe domnul Dinu, un bătrân văduv care locuia la marginea satului.
— Tu ești Maria? Am auzit că faci prăjituri bune…
Am zâmbit timid:
— Încerc…
— Poți să-mi faci niște cozonaci pentru Paște? Plătesc bine!

Așa am început să gătesc pentru oameni. Cozonaci, plăcinte cu mere, cornulețe cu gem — rețetele pe care le făceam pentru familia mea „de odinioară”. Oamenii veneau la poarta mea și plecau cu zâmbetul pe buze. Încet-încet am simțit că aparțin din nou undeva.

Într-o seară de vară, când stăteam pe prispă cu tanti Florica și beam ceai de tei, ea mi-a spus:
— Maria dragă, uneori sângele nu-i apă… dar nici apa nu-i mereu amară! Poate că aici ți-ai găsit adevărata familie.

Am plâns atunci în brațele ei ca un copil. Pentru prima dată după mult timp am simțit că nu sunt singură.

Au trecut doi ani de atunci. Casa veche a prins viață: am vopsit gardul cu copiii vecinilor, am plantat flori în grădină și am adunat în jurul meu oameni buni. Radu și Paul n-au mai dat niciun semn. Uneori îi visez — îi văd triști și goi într-o casă mare și rece.

M-am întrebat adesea: ce înseamnă „acasă”? E oare un loc sau sunt oamenii care te primesc cu sufletul deschis? Poate că pierderea cea mare a fost doar începutul unei vieți adevărate…

Oare câți dintre noi avem curajul să o luăm de la capăt când totul pare pierdut? Și câți știm să vedem familia acolo unde sângele nu ajunge?