„Dragă, sunt la Constanța, iar copiii sunt la mama. Te rog, iartă-mă și încearcă să înțelegi!” – Mărturia unei mame epuizate

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — am strigat în telefon, cu vocea tremurândă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Era ora 6 dimineața, iar soarele abia răsărise peste blocurile cenușii din cartierul nostru din București. Mirosea a cafea arsă și a oboseală veche de ani de zile. Vlad a tăcut câteva secunde, apoi a oftat adânc.

— Ce s-a întâmplat, Irina? Iar ai avut o noapte grea cu copiii?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era doar despre copii. Era despre mine, despre noi, despre tot ce devenisem fără să-mi dau seama. De ani buni, viața mea se învârtea între scutece, teme la matematică, ciorbe și facturi neplătite. Vlad lucra mult, venea târziu acasă și, de cele mai multe ori, nu vedea decât o soție obosită și iritată. Copiii — Ana și Radu — mă iubeau, dar nu știau să spună „mulțumesc”.

În acea dimineață, după ce am închis telefonul, am împachetat câteva haine într-o geantă veche și am lăsat un bilet pe masă: „Dragă, sunt la Constanța, iar copiii sunt la mama. Te rog, iartă-mă și încearcă să înțelegi!”

Am plecat fără să mă uit înapoi. În trenul spre Constanța, am privit pe geam și am lăsat lacrimile să curgă. O doamnă în vârstă s-a așezat lângă mine și m-a întrebat dacă sunt bine. I-am zâmbit forțat.

— Sunt doar… obosită.

— Și eu am fost mamă singură, draga mea. Să nu-ți fie rușine să plângi. Dar să nu uiți niciodată cine ești.

Cuvintele ei m-au urmărit tot drumul. Ajunsă la Constanța, am simțit pentru prima dată după mult timp că respir. Am mers pe faleză, am ascultat valurile și mi-am permis să nu fac nimic. Seara, am primit zeci de apeluri și mesaje de la Vlad: „Unde ești? Ce s-a întâmplat? Cum ai putut să pleci?”

Nu i-am răspuns imediat. Aveam nevoie să fiu singură cu gândurile mele. În acele zile la Constanța, mi-am dat seama cât de mult mă pierdusem pe mine însămi în rolul de mamă și soție. Când am sunat-o pe mama să-i spun că rămân câteva zile acolo, a oftat:

— Irina, tu nu mai ești tu de mult timp. Când ai râs ultima oară cu adevărat?

Nu știam să-i răspund. Poate când Ana a făcut primii pași? Sau când Radu a luat primul 10 la școală? Dar eu? Eu când am fost fericită ultima dată?

Într-o seară, Vlad a venit la Constanța fără să mă anunțe. M-a găsit pe plajă, privind apusul.

— Irina… — vocea lui era stinsă — De ce ai plecat? De ce nu mi-ai spus nimic?

— Ți-am spus de atâtea ori… Dar nu m-ai auzit niciodată. Am strigat după ajutor în fiecare zi, dar tu erai prea obosit sau prea ocupat ca să vezi.

A tăcut mult timp. Apoi s-a așezat lângă mine.

— Mi-e teamă că te pierd.

— M-ai pierdut deja dacă nu înțelegi prin ce trec.

Am plâns amândoi atunci, pe nisipul rece. Pentru prima dată după mulți ani, Vlad m-a ascultat cu adevărat. I-am spus cât de singură m-am simțit, cât de mult m-a durut lipsa lui de implicare, cât de greu mi-a fost să fiu totul pentru toți și nimic pentru mine.

Când m-am întors acasă după o săptămână, copiii m-au îmbrățișat strâns. Mama mi-a spus:

— Să nu-ți fie rușine că ai avut nevoie de o pauză. Ești om înainte de toate.

Viața nu s-a schimbat peste noapte. Vlad a început să vină mai devreme acasă și să se implice mai mult cu copiii. Am început terapie împreună și separat. Am învățat să cer ajutor fără vinovăție și să spun „nu” fără teamă.

Dar rana rămâne acolo — ca un semn că uneori sacrificiul nu e răsplătit cu recunoștință, ci cu uitare. Și mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi ne pierdem pe drum și cine ne ajută să ne regăsim?

Poate că nu există un răspuns clar. Dar știu sigur că merităm mai mult decât tăcere și oboseală cronică.

Oare cât valorează liniștea unei mame? Și cine decide când e prea mult?