Două bunici, un singur copil: Războiul pentru sufletul Anicăi

— Nu mai vreau să merg la mama ta, Klara! Nu mă mai trimite acolo! vocea Anicăi, tremurândă și plină de lacrimi, mi-a sfâșiat inima într-o seară de noiembrie. Avea doar șapte ani, dar ochii ei mari, căprui, erau deja obosiți de prea multe vizite, prea multe promisiuni și prea multe certuri între cele două femei care ar fi trebuit să-i fie stâlpi de siguranță.

M-am așezat lângă ea pe covorul din camera ei, încercând să-i mângâi părul ciufulit. — Ce s-a întâmplat, puiule? Ce ți-a spus bunica?

A oftat adânc, cu un aer de adult care a văzut prea multe: — M-a întrebat dacă o iubesc mai mult pe ea sau pe bunica Ileana. Mi-a spus că dacă nu stau cu ea, o să plângă toată noaptea. Și apoi mi-a zis că bunica Ileana nu mă iubește cu adevărat, că doar vrea să-i facă în ciudă.

Mi-am mușcat buza până la sânge. Era a treia oară luna asta când mama încerca să o tragă pe Anica de partea ei. Știam că nici soacra mea nu era mai brează – și ea îi spunea aceleași lucruri, doar cu alte cuvinte. De fiecare dată când Anica venea de la una dintre ele, era mai tăcută, mai retrasă, mai confuză.

Am crescut într-o familie unde dragostea era condiționată. Mama îmi spunea mereu: „Dacă nu faci cum zic eu, nu te mai iubesc.” Am jurat că eu n-o să-i fac asta niciodată copilului meu. Dar uite-mă acum, prinsă între două femei care își disputau dragostea Anicăi ca pe un trofeu.

— Klara, nu-mi place cum se poartă Ileana cu fata ta! O răsfață prea mult! îi spunea mama la telefon aproape săptămânal. — O să ajungă o răzgâiată dacă nu pui piciorul în prag!

— Să nu-ți mai lași mama să vină la noi când e Anica aici! îmi spunea Ileana, cu vocea ei aspră. — Îi bagă prostii în cap și o face să se simtă vinovată!

Între aceste două fronturi, eu eram soldatul rănit care încerca să-și salveze copilul din focul încrucișat. Soțul meu, Radu, era mereu la muncă sau se ascundea în spatele unui ziar când izbucnea vreo ceartă. „Lasă-le să se certe, Klara! Sunt bătrâne și nu se vor schimba.” Dar eu știam că fiecare cuvânt aruncat de ele lăsa urme adânci în sufletul Anicăi.

Într-o duminică dimineață, am decis că trebuie să pun capăt acestui război. Le-am invitat pe amândouă la noi acasă sub pretextul unei cafele. Când au ajuns, tensiunea plutea în aer ca un nor gros de praf.

— Vreau să vorbim despre Anica, am început eu cu voce tremurată. Nu mai pot suporta cum vă certați pentru ea. Nu e un premiu pe care îl câștigă cineva dintre voi. E copilul meu și are nevoie de liniște.

Mama s-a uitat la mine ca și cum aș fi trădat-o. — Cum adică? Eu doar vreau ce e mai bine pentru ea! Dacă Ileana n-ar încerca mereu să mă dea la o parte…

Ileana a ridicat din sprâncene: — Eu? Tu ești cea care o manipulezi! O faci să se simtă vinovată dacă nu stă cu tine!

— Gata! am izbucnit eu. Nu mai vreau să aud niciun cuvânt despre cine e mai bună bunică! Dacă nu puteți fi adulte și nu puteți pune binele Anicăi pe primul loc, atunci nu o veți mai vedea decât sub supravegherea mea!

Au urmat țipete, lacrimi și acuzații. Mama a plecat trântind ușa. Ileana a rămas tăcută pe canapea, privind în gol. Am simțit cum mi se rupe sufletul între două lumi care nu se vor împăca niciodată.

Seara aceea am petrecut-o ținând-o pe Anica în brațe. — Mami, tu mă iubești chiar dacă nu aleg nicio bunică? m-a întrebat ea cu voce stinsă.

— Te iubesc oricum ai fi tu, i-am șoptit printre lacrimi. N-ai nevoie să alegi pe nimeni. Tu ești copilul meu și atât.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Mama a început să mă sune mai rar și să accepte că nu poate controla totul. Ileana a devenit mai reținută în prezența Anicăi. Dar rana rămâne acolo – o rană nevindecată din copilăria mea care aproape s-a transmis mai departe.

M-am întrebat adesea: oare câți copii sunt prinși la mijloc între adulți care uită că dragostea nu e o competiție? Oare câte mame au curajul să spună „stop” înainte ca sufletul copilului lor să fie sfâșiat?

Poate că nu există rețete perfecte pentru a crește un copil fericit într-o familie imperfectă. Dar știu sigur că uneori trebuie să fii tu cea care rupe lanțurile trecutului – chiar dacă doare.

Oare voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați reușit să vă protejați copiii de conflictele dintre cei dragi?