Dincolo de Uși Închise: Povestea Vecinului Invizibil

— Nu mai trânti ușa aia, Radu! Ți-am spus de o mie de ori!
Vocea răgușită a lui domnul Dobre răsuna prin pereții subțiri ai apartamentului meu nou. Era a treia oară în acea seară când auzeam țipete dinspre apartamentul vecin. M-am oprit din despachetat și am rămas nemișcată, cu o cutie de cărți în brațe. M-am întrebat dacă să bat la ușă sau să mă prefac că nu aud.

Când am cumpărat apartamentul, mi s-a spus că blocul e liniștit, cu oameni de treabă. Era aproape de biroul meu din Piața Victoriei, iar prețul era bun pentru Bucureștiul de azi. M-am văzut deja decorându-l, invitând prieteni la cafea, trăind viața pe care mi-o dorisem mereu. Dar liniștea s-a spart încă din prima săptămână, când am început să aud certurile din apartamentul vecinilor Dobre.

La început, am încercat să nu mă implic. Nu voiam să fiu „vecina băgăcioasă”. Dar într-o dimineață, când ieșeam pe ușă grăbită spre serviciu, l-am văzut pe Radu stând pe scări, cu ghiozdanul în brațe și ochii roșii de plâns. Avea vreo zece ani, firav și cu hainele mereu prea mari pentru el. Am încercat să-i zâmbesc:

— Bună dimineața! Ești gata de școală?

Mi-a răspuns cu un „da” abia șoptit și a coborât privirea. În spatele lui, doamna Dobre a ieșit val-vârtej din casă:

— Hai, Radu! Nu mă face de râs!

Am simțit un nod în gât. Am vrut să spun ceva, dar cuvintele mi s-au blocat între buze. Am plecat spre metrou cu pași grăbiți, dar toată ziua m-am gândit la el.

Seara, când m-am întors acasă, am auzit din nou țipete. De data asta, domnul Dobre părea și mai nervos:

— Nu ești bun de nimic! Nici măcar la școală nu te descurci!

Am stat lipită de ușă, cu mâna pe clanță. M-am gândit la copilăria mea în Bacău, la tata care ridica vocea doar când era beat și la mama care încerca să ne apere pe mine și pe sora mea. Știam cum e să trăiești cu frica în sânge.

Într-o seară de vineri, am auzit o bubuitură puternică. Am ieșit pe hol și l-am găsit pe Radu prăbușit lângă ușa lor, cu genunchii juliți. Am alergat spre el:

— Ești bine? Ce s-a întâmplat?

A ridicat privirea spre mine și am văzut o vânătaie proaspătă sub ochiul stâng.

— Am căzut… Nu-i nimic.

În acel moment a apărut doamna Dobre, palidă și cu ochii umflați de plâns.

— Lăsați-l, vă rog… E doar un copil neîndemânatic.

Am vrut să protestez, dar ea m-a tras ușor deoparte:

— Nu vă băgați… Nu știți cum e.

Am simțit furie și neputință. Cum să nu mă bag? Cum să las un copil să sufere sub ochii mei? Dar știam și că dacă sun la Protecția Copilului sau la poliție, riscam să le fac viața și mai grea. În România, sistemul nu funcționează mereu cum ar trebui. Copiii ajung uneori în centre unde e mai rău decât acasă.

În zilele următoare am încercat să-l ajut pe Radu cum am putut: i-am dat o ciocolată când l-am întâlnit pe scări, l-am întrebat despre teme și i-am spus că dacă are nevoie de ceva, poate bate la ușa mea oricând. Dar el părea tot mai retras.

Într-o duminică dimineață, când mă pregăteam să ies la piață, am auzit bătăi ușoare în ușă. Era Radu. Tremura tot.

— Pot să stau puțin la dumneavoastră? Tata e nervos…

L-am lăsat să intre și i-am făcut un ceai. S-a uitat lung la raftul meu cu cărți.

— Vă place să citiți?

— Da. Cărțile m-au salvat când eram mică.

A zâmbit timid:

— Și eu citesc când pot… Dar tata zice că pierd vremea.

Am stat împreună aproape o oră până când doamna Dobre a venit după el. Mi-a mulțumit din priviri și l-a luat acasă fără un cuvânt.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am întrebat dacă nu ar trebui să fac mai mult. Să sun la autorități? Să vorbesc cu alți vecini? Dar toți păreau să știe și totuși nimeni nu făcea nimic. În blocul nostru era o tăcere apăsătoare, ca un pact nescris: fiecare cu ale lui.

Într-o zi am găsit un bilet sub ușă: „Mulțumesc că nu m-ați judecat.” Era scrisul stângaci al lui Radu. Am plâns atunci cum n-am mai plâns de ani de zile.

Au trecut luni și situația nu s-a schimbat prea mult. Uneori îl mai vedeam pe Radu pe scări sau în fața blocului, mereu singur. Încercam să-l salut sau să-i zâmbesc, dar simțeam că zidul dintre noi crește tot mai mult.

Mă întreb adesea: oare cât de mult putem interveni în viețile altora fără să le facem mai mult rău? Dacă aș fi avut curajul să fac mai mult, s-ar fi schimbat ceva pentru Radu? Sau poate uneori singurul lucru pe care îl putem oferi este prezența noastră tăcută și o ușă deschisă… Ce ați fi făcut voi în locul meu?