Din cenușă: Povestea Anei, femeia care a învățat să trăiască din nou

— Ana, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa. Nu e vina ta, dar… eu vreau un copil. Vreau o familie adevărată.

Cuvintele lui Radu au căzut peste mine ca o ploaie rece, tăioasă. Stăteam în mijlocul sufrageriei noastre mici din Ploiești, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Îmi simțeam obrajii arzând și inima bătând haotic. Nu era prima dată când vorbeam despre asta, dar niciodată nu fusese atât de hotărât.

— Și eu vreau, Radu… Știi bine că am încercat tot ce s-a putut. Am mers la doctori, am făcut tratamente… Ce vrei să fac?

El s-a ridicat brusc de pe canapea și a început să se plimbe prin cameră, nervos.

— Nu mai pot, Ana! Toți prietenii mei au deja copii. Mama mă întreabă mereu când îi fac un nepot. Tu știi cum e să te uiți la toți și să simți că ești singurul care nu are nimic?

M-am ridicat încet, simțind cum totul se prăbușește în jurul meu.

— Deci… ce vrei să spui? Că vrei să divorțăm?

A tăcut o clipă, apoi a dat din cap.

— Da. Cred că asta e cel mai bine pentru amândoi.

Nu am mai spus nimic. Am ieșit din cameră ca un robot, cu pași mici și nesiguri. În acea noapte, am dormit pe canapea, cu ochii deschiși spre tavan, încercând să înțeleg unde am greșit. Dimineața, Radu plecase deja la serviciu. Pe masă era o hârtie: „Ana, te rog să-ți iei lucrurile până diseară.”

Am sunat-o pe mama. Nu mi-a răspuns. De fapt, de când aflase că nu pot avea copii, nici ea nu mai era aceeași cu mine. „Poate Dumnezeu știe de ce,” îmi spusese ultima dată când ne-am văzut. Tata murise de câțiva ani și fratele meu era plecat în Italia.

Am strâns câteva haine într-o geantă veche și am ieșit pe ușă tremurând. Nu aveam unde să mă duc. Am stat două nopți la o colegă de serviciu, Mirela, care m-a primit fără întrebări.

— Ana, nu trebuie să-ți fie rușine. Nu e vina ta. Bărbații ăștia… — a oftat ea și mi-a pus o cană cu ceai în față.

Dar rușinea era acolo, ca o pată pe piele care nu se duce niciodată. La birou, toată lumea știa deja. O colegă mi-a șoptit într-o zi:

— Am auzit că Radu te-a lăsat… pentru că nu poți avea copii? Vai de tine…

M-am simțit mică, invizibilă și totuși privită de toți ca printr-o lupă murdară.

Au urmat luni grele. Am găsit o garsonieră mică la marginea orașului și m-am mutat acolo cu puținele lucruri pe care le aveam. Seara mă uitam la pereții goi și mă întrebam dacă viața mea chiar mai are vreun sens.

Într-o zi, la serviciu, șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat la ea în birou.

— Ana, știu că treci printr-o perioadă dificilă. Dacă ai nevoie de timp sau de ajutor… te rog să-mi spui.

Am izbucnit în plâns. Nu mai puteam ține totul în mine. Ea m-a ascultat fără să mă întrerupă și mi-a spus:

— Să nu lași pe nimeni să-ți spună cât valorezi tu ca femeie sau ca om.

Cuvintele ei au început să sape încet-încet o cale spre lumină în sufletul meu. Am început să merg la terapie. Psiholoaga mea, Irina, m-a ajutat să-mi văd viața altfel.

— Ana, tu nu ești definită de capacitatea de a avea copii. Ești mult mai mult decât atât.

Am început să ies din nou în oraș cu Mirela și alte colege. La început mă simțeam stingheră printre oameni fericiți sau familii cu copii mici. Dar încet-încet am început să văd frumusețea vieții din jurul meu: un apus peste blocuri gri, râsul sincer al unei prietene, liniștea unei dimineți de duminică.

Într-o zi, la supermarket, am întâlnit-o pe mama lui Radu.

— Ana… — a spus ea stânjenită — îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat.

Am zâmbit trist și i-am spus:

— Și mie mi-ar fi plăcut să fie altfel.

Am plecat cu capul sus pentru prima dată după mult timp.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mai doare uneori când văd copii jucându-se în parc sau când aud vești despre nunți și botezuri. Dar am învățat să trăiesc cu această durere și să nu mă las definită de ea.

Am început să scriu povești pentru copii la un centru de zi din cartierul meu. Copiii mă iubesc și eu îi iubesc pe ei — chiar dacă nu sunt ai mei biologic. Am descoperit că pot dărui dragoste fără limite și că viața are sens chiar dacă nu urmează drumul pe care l-am visat eu odată.

Uneori mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc cu rușinea asta nemeritată? Oare când vom învăța să ne prețuim pentru ceea ce suntem cu adevărat?

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet — dar putem învăța să trăim frumos chiar și cu ele.