Destine Frânte: Povestea Mea și a Mariei

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Maria! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea în geamul mic al bucătăriei. Era târziu, aproape de miezul nopții, iar părinții mei dormeau în camera alăturată. Maria stătea în fața mea, cu ochii roșii de plâns și mâinile strânse la piept, ca și cum ar fi încercat să-și țină inima să nu-i sară din piept.

— Vlad, te rog… nu am vrut să se întâmple așa. Nici eu nu știu cum am ajuns aici, a șoptit ea, abia auzită printre suspine.

Totul începuse frumos, ca în povești. Ne-am cunoscut la liceul din Pitești, la balul bobocilor. Eu eram băiatul timid din clasa a XI-a, ea era fata cu ochi verzi și râs molipsitor care făcea ca totul să pară posibil. Am visat împreună la o viață simplă: o casă mică la marginea orașului, doi copii și un câine. Părinții mei, Ion și Mariana, oameni simpli de la țară, o adorau pe Maria. Părinții ei însă… mereu au privit cu suspiciune familia mea, considerându-ne „prea modești” pentru fata lor.

Anii au trecut repede. Am intrat amândoi la facultate în București — eu la Politehnică, ea la Litere. Ne vedeam mai rar, dar fiecare revedere era o sărbătoare. Într-o vară, după sesiune, am cerut-o de soție pe malul Argeșului. A spus „da” printre lacrimi și râsete, iar eu am simțit că nimic nu ne poate despărți.

Dar viața nu e niciodată atât de simplă.

În toamna aceea, Maria a început să fie tot mai distantă. Îmi spunea că are mult de învățat, că e obosită. Eu o credeam. Până într-o seară când am primit un mesaj anonim: „Ai grijă la cine îți pui sufletul.” Am ignorat mesajul, crezând că e cineva rău intenționat.

Adevărul a ieșit la iveală într-o noapte ploioasă ca aceasta. Maria a venit la mine acasă, udă leoarcă și tremurând. Mi-a spus că trebuie să vorbim. Am știut atunci că ceva nu e în regulă.

— Vlad… sunt însărcinată.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am luat-o în brațe, dar ea s-a tras înapoi.

— Nu e copilul tău.

Cuvintele ei au tăiat mai adânc decât orice cuțit. Am început să tremur și eu.

— Cine? am întrebat aproape șoptit.

— Rareș… colegul meu de la Litere. S-a întâmplat o singură dată… eram supărată pe tine că nu ai venit la aniversarea mea… Nu știu ce a fost cu mine…

Am ieșit afară în ploaie fără să mai spun nimic. M-am plimbat ore întregi pe străzile goale ale orașului, încercând să-mi pun ordine în gânduri. M-am întrebat dacă pot ierta așa ceva. Dacă dragostea noastră poate supraviețui unei asemenea trădări.

Zilele următoare au fost un coșmar. Părinții mei au aflat totul — mama a plâns zile întregi, tata a tăcut și s-a închis în el. Familia Mariei a venit la noi acasă să „rezolve problema”. Au spus că trebuie să ne despărțim, că fata lor nu va mai avea voie să mă vadă. Maria plângea și spunea că mă iubește, dar nu poate schimba ce s-a întâmplat.

Prietenii mei au început să mă evite — unii spuneau că sunt prost dacă mă mai gândesc la ea, alții mă compătimeau pe la colțuri. La facultate nu mă mai puteam concentra deloc; profesorii m-au chemat la discuții, dar nu am avut curajul să le spun adevărul.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la Maria:

„Vlad,
Știu că te-am rănit mai mult decât meritam vreodată. Nu pot cere iertare pentru ce am făcut, dar vreau să știi că te-am iubit cu adevărat. Poate într-o altă viață vom fi fericiți împreună. Ai grijă de tine.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. M-am gândit să o sun, să o rog să fugim împreună undeva unde nimeni nu ne cunoaște. Dar apoi mi-am dat seama că nu putem fugi de trecut.

Au trecut luni de zile până am reușit să ies din starea aceea de amorțeală. Am început să merg la terapie — mama m-a convins că nu e rușinos să ceri ajutor. Am terminat facultatea cu greu și m-am angajat ca inginer într-o firmă mică din oraș.

Maria a născut un băiețel sănătos. Am văzut poze cu el pe Facebook — are ochii ei verzi și zâmbetul acela care m-a cucerit cândva. Rareș nu a recunoscut copilul; familia Mariei l-a crescut singură.

Uneori mă întâlnesc cu Maria pe stradă. Ne privim în ochi câteva secunde și apoi fiecare merge mai departe pe drumul lui. Niciodată nu ne-am spus tot ce aveam pe suflet.

Acum stau singur în apartamentul meu mic și mă întreb: oare destinul ne-a adus împreună doar ca să ne arate cât de fragil e totul? Sau poate trebuia să lupt mai mult pentru noi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?