De ce mă compară soțul meu cu alte femei? Seara care a schimbat totul

— Nu înțeleg de ce nu poți să faci și tu sarmale ca mama lui Vlad, spuse Radu, trântind furculița pe masă, în timp ce ploaia bătea nervos în geamuri. M-am oprit din mestecat, simțind cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când făcea comparația asta, dar în seara aceea, după o zi lungă la birou și două ore petrecute în bucătărie, cuvintele lui au căzut ca un ciocan peste sufletul meu deja obosit.

— Poate ar trebui să te muți la Vlad, dacă tot îți place așa mult cum gătește soția lui, am răspuns, încercând să-mi ascund vocea tremurată. Radu s-a uitat la mine surprins, apoi a oftat adânc.

— Nu te supăra, dar… uite, la noi acasă, mama făcea totul altfel. Parcă totul avea gust mai bun. Și tu gătești bine, dar… nu știu, parcă lipsește ceva.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon, lăsându-l singur cu farfuria neatinsă. Ploaia rece mi-a lovit obrajii, amestecându-se cu lacrimile pe care nu le mai puteam opri. M-am întrebat atunci: oare chiar nu sunt suficientă? Oare toate eforturile mele sunt invizibile pentru el?

În acea seară, am dormit pe canapea. Radu nu a venit după mine. Dimineața m-a găsit cu ochii umflați și inima grea. Am plecat la serviciu fără să-i spun nimic. La birou, colega mea, Irina, m-a întrebat dacă sunt bine.

— Ceva nu e în regulă acasă? Pari foarte abătută.

Am ezitat, dar până la urmă i-am povestit totul. Irina m-a ascultat atent și mi-a spus:

— Știi, și eu am trecut prin asta cu Mihai. Mereu mă compara cu sora lui sau cu mama lui. Până când am explodat și i-am spus că nu sunt nici una, nici alta. Sunt eu! Și dacă nu-i place cine sunt eu, atunci poate ar trebui să-și caute fericirea în altă parte.

Cuvintele Irinei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, când am ajuns acasă, Radu era deja acolo. Încerca să repare ceva la robinetul din bucătărie. M-am oprit în ușă și l-am privit câteva secunde.

— Putem să vorbim? am întrebat încet.

S-a ridicat și m-a privit vinovat.

— Îmi pare rău pentru aseară. N-am vrut să te rănesc.

— Dar m-ai rănit. Și nu e prima dată. De fiecare dată când mă compari cu alte femei, simt că nu sunt suficientă pentru tine. Că oricât m-aș strădui, tot nu ajung la nivelul așteptărilor tale.

Radu a tăcut o vreme, apoi a spus:

— Nici eu nu știu de ce fac asta. Poate pentru că așa am crescut… Tata mereu îi spunea mamei că vecina gătește mai bine sau că sora lui face cozonaci mai pufoși. Parcă niciodată nu era mulțumit cu ce avea acasă.

— Și tu vrei să fii ca el?

A dat din cap că nu.

— Nu… Dar cred că fără să-mi dau seama am preluat modelul ăsta. Îmi pare rău, Ana. Chiar îmi pare rău.

Am simțit pentru prima dată că mă ascultă cu adevărat. Am început să-i povestesc cât de greu mi-a fost mereu să mă simt validată – acasă la părinți eram mereu comparată cu sora mea mai mare, la școală cu celelalte colege, iar acum… acasă, unde ar trebui să fie locul meu sigur, mă simt din nou insuficientă.

— Nu vreau să trăiesc într-o casă unde trebuie să demonstrez mereu ceva. Vreau să fiu iubită pentru cine sunt eu, nu pentru cât de bine gătesc sau cât de curată e casa.

Radu s-a apropiat și m-a luat în brațe.

— Ai dreptate. Îți promit că o să încerc să schimb asta. Dar ai răbdare cu mine… Nu știu dacă pot să mă dezvăț peste noapte.

Am zâmbit amar.

— Nici eu nu pot să uit totul peste noapte. Dar vreau să încercăm împreună.

În zilele care au urmat, am început să vorbim mai deschis despre ce simțim și ce ne doare. Nu a fost ușor – uneori vechile obiceiuri ieșeau la suprafață fără să ne dăm seama. Dar am învățat să ne cerem iertare și să ne ascultăm unul pe celălalt fără judecată.

Mama mea a aflat repede că ceva nu e în regulă – la noi în familie veștile circulă repede. M-a sunat într-o seară:

— Ana, dragă, ce s-a întâmplat? L-am văzut pe Radu abătut la piață…

I-am povestit pe scurt și ea a oftat:

— Știi că și eu am trecut prin asta cu tata tău… Dar am învățat că trebuie să-ți ceri locul tău în casă. Să nu te lași călcată în picioare de nimeni.

Am simțit un val de curaj venind dinspre ea. Poate că generația noastră are șansa să rupă lanțul ăsta al comparațiilor și al nemulțumirii perpetue.

Într-o duminică dimineață, când făceam clătite împreună cu Radu – el le întorcea stângaci în tigaie și râdea când îi ieșeau strâmbe – am simțit pentru prima dată după mult timp că suntem o echipă. Nu mai conta dacă erau perfecte sau nu; conta că eram împreună și ne bucuram unul de celălalt.

M-am gândit atunci: Oare câte femei trăiesc cu sentimentul că nu sunt niciodată destul? Câte familii sunt pe cale să se destrame din cauza unor comparații inutile? Poate ar trebui să vorbim mai des despre asta – despre cum iubirea adevărată începe atunci când încetăm să ne comparăm și învățăm să ne vedem cu adevărat.