De ce ar trebui să-mi pese cât de bătrână par? – Postarea mea virală despre standardele de frumusețe a stârnit furtună pe internet

— Doamnă, ați încercat această cremă cu colagen? Face minuni pentru ridurile din jurul ochilor, mi-a spus vânzătoarea, zâmbind larg, în timp ce eu încercam să-mi trag sufletul după o zi lungă la birou. Mă aflam în mall-ul din centrul Bucureștiului, cu două sacoșe în mâini și cu gândul la copiii mei care mă așteptau acasă. M-am oprit pentru o clipă, surprinsă de insistența ei, și am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu era prima dată când cineva îmi atrăgea atenția asupra vârstei mele, dar de data asta m-a durut mai tare. Poate pentru că, în ultima vreme, mă simțeam tot mai invizibilă, tot mai puțin văzută ca femeie, ci mai degrabă ca o umbră care se strecoară printre rafturi, printre oameni, printre zile.

Mă numesc Irina și am 47 de ani. Am doi copii adolescenți, un soț care lucrează prea mult și o mamă bolnavă de care am grijă. Viața mea nu a fost niciodată ușoară, dar nici nu m-am plâns. Am muncit din greu, am pus mereu familia pe primul loc, iar de mine am uitat de multe ori. În ultimii ani, am început să simt tot mai apăsat privirile celor din jur, judecățile nerostite, așteptările nespuse. Să fii femeie în România înseamnă să fii mereu sub lupă: să fii slabă, să fii tânără, să fii aranjată, să nu lași să se vadă oboseala, nici tristețea, nici ridurile.

— Mulțumesc, nu mă interesează, am spus politicos, încercând să mă îndepărtez. Dar vânzătoarea nu s-a lăsat.

— Dar, doamnă, chiar nu vreți să încercați? Uitați, vă fac o reducere specială. Știți, la vârsta noastră, pielea are nevoie de ajutor…

M-am oprit brusc. La vârsta noastră? Am simțit cum ceva se rupe în mine. De ce trebuie să-mi fie rușine că am 47 de ani? De ce trebuie să mă ascund, să mă prefac că nu îmbătrânesc? Am plecat fără să mai spun nimic, dar în mintea mea se derulau toate momentele în care am fost făcută să mă simt insuficientă. La școală, când profesoara de română îmi spunea că nu sunt destul de frumoasă ca să fiu actriță. La primul job, când șeful mi-a spus că ar trebui să mă machiez mai mult. La nunta verișoarei mele, când mătușa Lenuța m-a întrebat dacă nu mi-e teamă că soțul meu se va uita după fete mai tinere.

Ajunsă acasă, am găsit-o pe mama plângând. Era supărată pentru că nu mai poate merge singură la piață, pentru că simte că nu mai e utilă. M-am așezat lângă ea și am ținut-o de mână. Am văzut în ochii ei aceeași tristețe pe care o simțeam și eu: sentimentul că, odată cu vârsta, lumea te împinge încet-încet la margine, că nu mai contezi, că nu mai ai voie să fii văzută, să fii dorită, să fii admirată.

În seara aceea, după ce am culcat copiii și am strâns masa, am deschis laptopul și am scris o postare pe Facebook. Am scris cu lacrimi în ochi, fără să mă gândesc prea mult la cuvinte:

„De ce ar trebui să-mi pese cât de bătrână par? De ce trebuie să mă simt vinovată pentru fiecare rid, pentru fiecare fir alb? Sunt semnele vieții mele, ale grijilor, ale bucuriilor, ale nopților nedormite lângă copiii mei, ale zilelor în care am muncit până la epuizare. Nu vreau să mă ascund. Nu vreau să-mi fie rușine. Vreau să fiu văzută așa cum sunt: o femeie de 47 de ani, cu toate imperfecțiunile mele. Și nu, nu vreau să cumpăr nicio cremă miraculoasă. Vreau doar să fiu acceptată și iubită pentru cine sunt.”

Nu mă așteptam la nimic. Dar a doua zi, telefonul meu a început să vibreze fără oprire. Prietene, cunoștințe, chiar și necunoscuți au început să comenteze, să distribuie, să îmi scrie mesaje. Unele femei îmi mulțumeau că am avut curajul să spun ce simt și ele. Altele mă criticau, spunând că nu e nimic rău să ai grijă de tine, că dacă nu te îngrijești, nu te poți plânge că nu ești apreciată. Un bărbat mi-a scris că „femeile care nu se îngrijesc nu merită respect”, iar altcineva mi-a spus că „asta e lumea, trebuie să ne adaptăm”.

Soțul meu, când a văzut postarea, a ridicat din sprâncene.

— Irina, de ce ai scris asta? Nu vrei să te faci de râs pe internet. Lasă-i pe alții să-și spună părerile, tu ocupă-te de familie.

M-am simțit din nou mică, neînsemnată. Dar apoi am citit mesajul unei femei din Cluj: „Irina, mi-ai dat curaj să ies din casă fără machiaj. M-am simțit liberă pentru prima dată după ani de zile.” Și am plâns. Pentru că știam exact ce simte.

În zilele următoare, postarea mea a ajuns virală. Am fost invitată la o emisiune TV, am dat interviuri, am primit sute de mesaje. Unii m-au acuzat că promovez neglijența, că dau un exemplu prost fetelor tinere. Alții m-au susținut, spunând că e nevoie de mai multă sinceritate și acceptare în societatea noastră. Am primit și amenințări, și cuvinte de încurajare. Am simțit pe pielea mea cât de greu e să fii femeie în România, să ai curajul să spui ce simți, să nu te ascunzi după măști.

Într-o seară, fiica mea, Ana, a venit la mine și m-a întrebat:

— Mami, tu chiar crezi că e urât să fii bătrână?

Am luat-o în brațe și i-am spus:

— Nu, iubita mea. Cred că e frumos să fii tu însăți, indiferent de vârstă. Ridurile mele sunt povestea mea. Și nu mi-e rușine de ele.

Dar adevărul e că, uneori, mi-e teamă. Mi-e teamă că nu voi mai fi văzută, că nu voi mai conta. Mi-e teamă că, într-o zi, voi deveni invizibilă pentru toți, chiar și pentru cei dragi. Dar poate că, dacă vorbim despre asta, dacă nu ne mai ascundem, dacă ne acceptăm așa cum suntem, putem schimba ceva. Poate că nu pentru noi, dar pentru fetele noastre.

Oare chiar trebuie să ne fie rușine de vârstă? Sau a venit timpul să ne privim cu adevărat în oglindă și să ne iubim pentru cine suntem? Ce credeți voi?