„Dacă nu mă ajutați, vând tot și mă duc la azil!” – Povestea unei mame uitate

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot! Dacă nu mă ajutați, vând tot și mă duc la azil! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei reci. Era o seară de noiembrie, ploua mărunt, iar lumina slabă din becul vechi făcea umbre pe pereți. Simona, fiica mea cea mare, s-a uitat la mine cu ochii mari, de parcă nu mă recunoștea. Rareș, băiatul meu, a oftat și s-a uitat la telefon, evitând să mă privească.

— Mamă, iar începi? Nu e chiar așa grav, a zis Simona, încercând să-și păstreze calmul. Dar vocea ei era tăioasă, ca un cuțit care taie încet, fără să vrei.

— Nu e grav? Am 67 de ani, Simona! De trei luni mă chinui singură cu toate. Voi veniți doar când aveți nevoie de ceva. Nici nu mai știu când ați stat ultima dată cu mine la masă, am izbucnit, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

Rareș a ridicat din umeri, fără să spună nimic. Simona s-a ridicat brusc de pe scaun și a început să-și strângă geanta.

— Nu cred că e cazul să dramatizăm. Avem și noi viețile noastre, mamă. Nu putem fi mereu aici, a spus ea, cu o răceală care m-a înghețat pe dinăuntru.

Am rămas singură în sufragerie, cu ecoul cuvintelor mele plutind în aer. Am privit spre poza de pe perete: eu, soțul meu, copiii mici, toți zâmbind. Unde dispăruse acea familie? Unde dispăruse dragostea care ne ținea împreună?

Soțul meu, Ion, s-a stins acum șapte ani. De atunci, casa a devenit tot mai goală. La început, copiii veneau des, mă sunau, mă întrebau dacă am nevoie de ceva. Dar anii au trecut, au apărut nepoții, serviciile, grijile lor. Eu am rămas cu amintirile și cu o grădină care nu mai are cine să o sape.

În fiecare dimineață, mă trezesc devreme, fac cafeaua și privesc pe geam. Mă uit la vecina, tanti Viorica, care are norocul să fie vizitată de fiica ei aproape zilnic. O invidiez. Mă simt vinovată pentru asta, dar nu pot să nu mă întreb: cu ce am greșit eu?

Într-o zi, am încercat să vorbesc cu Simona la telefon.

— Mamă, sunt la serviciu, nu pot vorbi mult. Ce s-a întâmplat?

— Nimic, doar voiam să te întreb dacă vii sâmbătă. Poate facem o ciorbă, ca pe vremuri…

— Nu știu, mamă. Avem atâtea pe cap. Poate altădată.

Am închis telefonul și am simțit cum o greutate mi se pune pe piept. M-am dus la dulap și am scos o cutie veche cu scrisori și poze. Am găsit o felicitare de la Rareș, din clasa a patra: „Te iubesc, mama!” Am plâns ca un copil.

În acea seară, am decis să le spun ce simt. Să le spun că nu mai pot. Că nu vreau să devin o povară, dar nici să fiu uitată. Așa am ajuns la acea discuție din sufragerie, la acea amenințare care mi-a rămas pe buze ca un gust amar.

A doua zi, Simona m-a sunat.

— Mamă, am vorbit cu Rareș. Nu vrem să te supărăm, dar nici nu putem să fim acolo tot timpul. Poate ar trebui să te gândești serios la un azil. Sunt unele foarte bune acum, nu mai e ca pe vremuri…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Să mă duc la azil? Să-mi las casa, grădina, amintirile? Să devin „doamna Maria de la camera 12”, printre străini?

Am început să mă gândesc la toate sacrificiile făcute pentru ei: nopțile nedormite, banii strânși pentru facultate, hainele vechi pe care le purtam ca să le pot cumpăra lor ce aveau nevoie. Oare nu mai contează nimic din toate astea?

În zilele următoare, am început să observ cât de mult s-a schimbat lumea. Vecinii mei, bătrâni ca și mine, sunt tot mai singuri. Copiii lor sunt plecați în străinătate sau prea ocupați cu viața lor. La biserică, preotul vorbește despre familie și iubire, dar eu văd doar bănci goale și fețe triste.

Într-o duminică, am mers la piață. O femeie bătrână vindea flori. Am cumpărat un buchet de crizanteme și am întrebat-o dacă are copii.

— Am doi băieți, dar nu i-am mai văzut de trei ani. Sunt plecați în Italia. Mi-e dor de ei, dar ce să fac? Așa e viața, mi-a spus ea, cu un zâmbet trist.

M-am întors acasă și am început să mă gândesc serios la azil. Am sunat la unul din oraș și am cerut informații. Doamna de la telefon a fost amabilă, mi-a spus că au camere curate, activități pentru bătrâni, chiar și excursii. Dar ceva din glasul ei mi-a dat fiori: era vocea unei străine care îmi oferea un loc printre alți străini.

Într-o seară, Rareș a venit pe neașteptate. S-a așezat la masă și a început să vorbească despre serviciu, despre cât de greu îi este cu ratele și cu copiii.

— Mamă, nu vreau să crezi că nu ne pasă. Dar viața e grea. Nu mai e ca pe vremea ta. Toți suntem pe fugă. Și noi avem nevoie de ajutor uneori…

L-am privit și am văzut în ochii lui oboseala și frustrarea. Poate că nici el nu știe cum să fie fiu, așa cum nici eu nu mai știu cum să fiu mamă.

În noaptea aceea, am stat mult timp trează. M-am gândit la toate mamele din România care au crescut copii cu sacrificii și care acum sunt singure. La toți copiii care aleargă după bani și carieră, uitând de cei care i-au crescut.

Poate că am greșit când am amenințat cu azilul. Poate că am greșit când am pus totul pe umerii lor. Dar oare ce altceva puteam face? Cum să le spun că nu vreau decât să fim din nou o familie?

Acum, când scriu aceste rânduri, mă uit la poza de pe perete și mă întreb: Oare ce înseamnă să fii părinte în lumea de azi? Oare copiii noștri ne datorează ceva sau totul se pierde odată cu timpul?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb și pe voi: Ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să nu vă simțiți singuri într-o lume care uită de părinți?