„Dă-i apartamentul fratelui tău, doar sunteți familie!” – Povestea care mi-a sfâșiat inima și familia

— Nu pot să cred că tu, Ana, chiar nu vrei să-l ajuți pe fratele tău! a tunat mama, cu vocea tremurândă de indignare, în mijlocul sufrageriei noastre mici din Pitești. Tata stătea cu mâinile încrucișate, privindu-mă ca pe o străină. Iar Mihai, fratele meu mai mic cu patru ani, se uita la mine cu ochii umezi, ca un copil care așteaptă să primească jucăria preferată.

Eram prinsă ca într-o capcană. Îmi simțeam inima bătând nebunește în piept, iar palmele îmi transpirau. Mă uitam la cheile apartamentului din mâna mea – simbolul a tot ce muncisem în ultimii zece ani. Zece ani de sacrificii, de ore suplimentare la spital, de nopți nedormite și concedii ratate. Zece ani în care am renunțat la ieșiri, la haine noi, la orice plăcere măruntă, doar ca să pot avea un loc al meu.

— Ana, ești sora lui! Ce fel de om ești dacă nu-l ajuți? a continuat mama, cu lacrimi în ochi. Mihai are nevoie de un început. Tu ai deja tot ce-ți trebuie.

Am simțit cum mă sufoc. „Tot ce-mi trebuie?” Am 32 de ani, sunt asistentă medicală la Urgențe și abia reușesc să-mi plătesc ratele și facturile. Nu am familie, nu am copii, nu am decât acest apartament micuț cu două camere, pe care îl numesc „acasă”.

— Mamă, nu pot… Nu pot să renunț la tot pentru Mihai. Și el poate munci, poate să-și găsească ceva al lui…

Tata a izbucnit:
— Mihai a avut ghinion! A rămas fără serviciu după ce s-a închis fabrica. Tu ai stabilitate! Ești egoistă dacă nu-l ajuți!

Mihai a tăcut. Știam că nu-i place situația asta, dar nici nu părea dispus să refuze ajutorul. Îl vedeam cum se uită la mine cu speranță și vinovăție.

Mi-am amintit de copilărie. De cum îl apăram pe Mihai când era mic și ceilalți copii îl tachinau că e prea slab sau prea timid. De cum îi făceam temele la matematică și îi dădeam din banii mei de buzunar ca să-și ia o înghețată. Mereu am fost „sora cea mare”, cea responsabilă, cea care trebuie să rezolve totul.

Dar acum? Acum mi se cerea să renunț la singura mea siguranță. Să dau tot ce am construit pentru ca Mihai să aibă un nou început.

— Ana, te rog… a șoptit Mihai. Nu știu ce să fac. N-am unde să mă duc. Nu vreau să te supăr…

Am simțit un nod în gât. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Aerul rece de februarie m-a lovit în față ca o palmă. Am început să plâng în hohote, fără să mă pot opri.

„De ce trebuie mereu eu să sacrific? De ce nu vede nimeni cât de greu mi-a fost? De ce iubirea în familie se măsoară în cât poți să dai, nu în cât poți să fii?”

În zilele următoare, presiunea a crescut. Mama mă suna zilnic:
— Ana, gândește-te bine! Dacă nu-l ajuți pe Mihai, o să ne pierdem ca familie!

Tata nu-mi mai vorbea deloc. Iar Mihai îmi trimitea mesaje scurte: „Îmi pare rău că te pun în situația asta.”

La spital, colegele mele au observat că sunt absentă.
— Ce s-a întâmplat, Ana? Pari la capătul puterilor…

Le-am povestit totul într-o pauză de cafea.
— Nu e corect! a exclamat Irina. E casa ta! Dacă îi dai acum totul, ce-ți mai rămâne ție?
— Dar e fratele meu… am murmurat eu.

— Și tu ești fiica părinților tăi! De ce doar tu trebuie să te sacrifici?

M-am întors acasă într-o seară și l-am găsit pe Mihai pe scara blocului.
— Ana… pot să vorbesc cu tine?

Am urcat împreună. În apartament mirosea a cafea rămasă de dimineață și a liniște apăsătoare.
— Nu vreau să te forțez… Dar nici nu știu ce să fac mai departe. Dacă mă ajuți acum, promit că o să-ți dau banii înapoi când pot…

L-am privit lung. Știam că promisiunea lui era sinceră, dar și naivă. Mihai nu avea niciun plan concret, niciun loc de muncă sigur.

— Mihai, dacă-ți dau apartamentul… eu unde mă duc? Crezi că pot începe iar de la zero?

A tăcut. Apoi a spus încet:
— Nu știu…

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toți anii în care am pus familia pe primul loc. La toate momentele când am spus „da” doar ca să fie liniște.

A doua zi am decis să merg la părinți.

— Vreau să vorbim serios, le-am spus răspicat.
Mama s-a uitat speriată la mine.
— Nu pot să-i dau apartamentul lui Mihai. Îl pot ajuta cu bani pentru chirie câteva luni sau îl pot primi la mine temporar, dar nu pot renunța la tot ce am muncit.

Tata s-a ridicat nervos:
— Nu te mai recunosc! Ai devenit rece și egoistă!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.
— Poate că am devenit mai realistă… Poate că e timpul ca și Mihai să lupte pentru viața lui.

Mama a început să plângă. Mihai s-a ridicat și a plecat fără un cuvânt.

Au trecut luni de atunci. Relația cu părinții mei s-a răcit; vorbim rar și doar despre lucruri banale. Mihai s-a mutat cu chirie împreună cu un prieten și încearcă să-și găsească drumul.

Eu? Eu încă mă trezesc uneori noaptea cu inima strânsă de vinovăție și dorința de a fi „fata bună”. Dar știu că dacă aș fi cedat acum, m-aș fi pierdut pe mine însămi.

Oare cât putem sacrifica pentru familie fără să ne pierdem propria identitate? Unde se termină iubirea și începe datoria care ne sufocă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?