Cutia de pe pod: Scrisorile care mi-au schimbat viața

— Ce faci acolo, Ilinca? Glasul tatălui meu răsună de jos, răgușit, iritat. Mă opresc din scotocit, cu mâinile pline de praf și cu inima bătându-mi nebunește. Pe podeaua podului, în lumina slabă care pătrunde printr-o fereastră murdară, stă cutia aceea veche, legată cu un șnur ponosit. Pe capac, cu litere mari, mama scrisese: „Racuni / poze / mărunțișuri”.

— Nimic, doar caut niște poze pentru albumul de la nuntă, îi răspund, încercând să-mi ascund vocea tremurată.

Nu mă crede. Îl aud cum oftează și urcă scările greoaie. Între timp, desfac nodul cu un cuțit de tapet găsit printre scule. Înăuntru, printre caiete vechi și fotografii îngălbenite, găsesc un teanc de scrisori legate cu o panglică subțire de mătase. Pe ele, scrisul mamei: „A nu se deschide decât dacă…”. Restul e șters de timp.

Nu știu ce mă împinge să le iau. Poate dorul de mama, care s-a stins acum doi ani, lăsând în urmă un gol pe care nici timpul nu-l poate umple. Poate nevoia de a înțelege de ce tata s-a schimbat atât de mult după moartea ei — mereu morocănos, tăcut, uneori chiar crud.

Cobor cu cutia în brațe. Tata mă privește lung, cu ochii aceia cenușii care nu mai arată nimic din blândețea de altădată.

— Ce-ai găsit acolo? întreabă scurt.

— Nimic important, doar niște hârtii vechi.

Îi văd maxilarul încordându-se. Vrea să spună ceva, dar se răzgândește. Mă lasă să trec. În camera mea, trag draperiile și mă așez pe pat. Desfac panglica și citesc prima scrisoare. E adresată unei femei pe care nu o cunosc: „Dragă Sorina…”.

Cu fiecare rând citit, simt cum lumea mea se clatină. Mama îi povestește Sorinei despre o iubire pierdută, despre regrete și decizii grele. Despre un bărbat pe care l-a iubit înainte să-l cunoască pe tata. Despre o fetiță dată spre adopție când era foarte tânără — o soră despre care nu mi-a spus niciodată nimic.

Mâinile îmi tremură. Caut alte scrisori — unele sunt pentru aceeași Sorina, altele pentru mama ei, bunica mea pe care am pierdut-o când eram copil. În toate e același fir roșu: rușinea, frica de a fi judecată, dorința de a-și proteja familia de adevăruri dureroase.

Seara, la cină, nu pot să mă uit la tata. El simte că ceva s-a schimbat.

— Ai găsit ceva interesant? întreabă din nou.

— De ce nu mi-ați spus niciodată că am avut o soră? izbucnesc fără să vreau.

Tata rămâne stană de piatră. Furculița îi cade din mână. Pentru o clipă, văd în ochii lui o spaimă pe care n-am mai văzut-o niciodată.

— Nu era treaba ta să știi asta, spune încet.

— Cum poți să spui așa ceva? Era mama mea! Era familia mea!

Se ridică brusc și iese din bucătărie trântind ușa. Rămân singură cu furia și confuzia mea. În noaptea aceea nu dorm deloc. Răsfoiesc iar și iar scrisorile, încercând să pun cap la cap povestea mamei mele — femeia pe care am crezut că o cunosc atât de bine.

A doua zi îl găsesc pe tata în grădină, udând florile pe care mama le iubea atât de mult.

— De ce ai ascuns asta? îl întreb din nou.

Se oprește din udat și se uită la mine cu ochii roșii.

— Pentru că așa a vrut ea. Pentru că a crezut că e mai bine pentru tine. Pentru noi toți.

— Dar nu e mai bine! Acum mă simt ca și cum toată viața mea a fost o minciună!

Tata oftează greu.

— Uneori adevărul doare mai mult decât minciuna, Ilinca.

Nu pot să accept asta. Încep să caut pe internet numele Sorinei — găsesc câteva indicii vagi: o femeie cu același nume într-un orășel din Moldova, cam de vârsta pe care ar trebui să o aibă sora mea pierdută. Îi scriu un mesaj stângaci: „Bună ziua! Mă numesc Ilinca Popescu și cred că am putea fi surori…”

Trec zile întregi fără răspuns. Tata mă evită, iar eu mă simt tot mai singură. Prietena mea cea mai bună, Roxana, încearcă să mă încurajeze:

— Poate că mama ta a vrut doar să te protejeze. Poate că n-a știut cum să-ți spună.

— Dar eu meritam să știu! îi răspund printre lacrimi.

Într-o seară primesc un mesaj: „Ilinca? Sunt Sorina. Putem vorbi?”

Îmi tremură mâinile când formez numărul. Vocea de la capătul firului e caldă și blândă — atât de asemănătoare cu a mamei încât mi se pune un nod în gât.

— Nu știam dacă să-ți răspund sau nu… spune ea încet. Am aflat târziu cine mi-a fost mama biologică. Am încercat să dau de ea, dar mi s-a spus că nu vrea să fie găsită.

Plângem amândouă la telefon ca două străine unite printr-o rană comună. Ne promitem că ne vom întâlni curând.

Câteva săptămâni mai târziu ne vedem într-o cafenea micuță din Iași. Ne privim lung — două femei care seamănă atât de mult încât lumea din jur se uită mirată la noi.

— Crezi că putem recupera timpul pierdut? mă întreabă Sorina cu glas stins.

Nu știu ce să-i răspund. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Poate că tot ce putem face e să încercăm să ne cunoaștem și să ne iertăm părinții pentru alegerile lor grele.

Acasă, tata mă așteaptă pe verandă. Mă privește lung, apoi mă ia în brațe pentru prima dată după mult timp.

— Îmi pare rău… spune încet.

Îl strâng tare la piept și simt cum o parte din povara asta începe să se ridice.

M-am întrebat mereu dacă adevărul chiar ne eliberează sau doar ne rănește mai tare. Dar oare nu merităm toți să știm cine suntem cu adevărat? Voi ce ați fi făcut în locul meu?