Crăciunul care ne-a despărțit: Povestea unui cadou ce a lăsat răni adânci

— Nu e corect! Mereu îl favorizezi pe Marek!
Vocea Katiei a spart liniștea din sufrageria luminată de beculețele bradului. M-am oprit cu mâna pe cutia roșie, încă legată cu fundă, și am simțit cum mi se strânge inima. Era Ajunul Crăciunului, iar masa era plină de sarmale, cozonaci și portocale, dar în aer plutea ceva greu, ca o ceață care nu se mai risipește.

Soțul meu, Radu, s-a uitat la mine cu o privire obosită. Marek, băiatul meu de 12 ani, stătea cu ochii mari, ținând strâns în brațe noul lui telefon. Katia, fiica lui Radu din prima căsătorie, avea 15 ani și privirea ei tăioasă mă făcea să mă simt mică, vinovată. În fiecare an încercam să nu fac diferențe între ei. Dar anul acesta am greșit.

— Katia, nu e adevărat… am început eu, dar ea m-a întrerupt.

— Ba da! Lui i-ai luat telefon nou, iar mie doar o carte și un pulover! Mereu spui că suntem o familie, dar nu simt asta niciodată!

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Am vrut să spun că telefonul era pentru că Marek îl stricase pe cel vechi la școală, că am vrut să-i iau și Katiei ceva special, dar nu știam ce-și dorește. Nu mai vorbise cu mine de săptămâni întregi. Încercasem să mă apropii de ea de când m-am mutat la ei, dar parcă zidurile dintre noi creșteau în fiecare zi.

Radu a încercat să intervină:

— Katia, mama ta vitregă a făcut tot ce a putut…

— Nu-i mama mea! a țipat ea și a fugit în camera ei trântind ușa.

Masa a rămas tăcută. Marek s-a uitat la mine speriat. Am simțit că am eșuat ca mamă și ca soție. Am mers la bucătărie să mă liniștesc, dar lacrimile au început să curgă fără oprire. M-am sprijinit de chiuvetă și am privit pe geam la fulgii care cădeau încet peste curte. M-am întrebat unde am greșit.

Mi-am amintit primul Crăciun petrecut cu Radu și copiii lui. Katia era micuță atunci, abia împlinise 8 ani. Îmi adusese un desen cu noi toți sub brad. Apoi au venit anii grei: divorțul părinților ei, mutarea mea în casa lor, gelozia față de Marek… Am încercat să fiu blândă, să nu forțez lucrurile. Dar mereu simțeam că nu sunt destul.

În seara aceea, după ce toți s-au retras în camerele lor, am bătut la ușa Katiei. Nu mi-a răspuns. Am lăsat sub brad o scrisoare pentru ea:

„Dragă Katia,
Știu că nu sunt mama ta și nici nu vreau să-ți iau locul nimănui. Îmi pare rău dacă te-am rănit. Poate n-am știut cum să-ți arăt că te prețuiesc la fel ca pe Marek. Dacă vrei să vorbim sau doar să stăm împreună, eu sunt aici.”

A doua zi dimineață, scrisoarea era tot acolo. Katia nu a coborât la micul dejun. Radu era tăcut și abătut. Marek s-a dus la calculator fără chef. Casa era plină de cadouri neatinse și de resentimente nerostite.

Au trecut zilele de sărbătoare ca prin ceață. Katia a plecat la mama ei fără să-și ia rămas bun. Radu m-a acuzat că nu am știut să gestionez situația:

— Ai făcut diferențe între copii! Trebuia să fii mai atentă…

— Nu e adevărat! am izbucnit eu. Am încercat tot ce am putut… Dar tu? Tu ai vorbit vreodată cu ea despre ce simte? Sau ai lăsat totul pe umerii mei?

Ne-am certat ore întregi. Pentru prima dată în viața mea m-am gândit serios dacă familia asta are vreo șansă.

În ianuarie, Katia a refuzat să mai vină la noi în weekenduri. Radu s-a închis în el, iar eu am început să merg la terapie. Am descoperit acolo cât de greu e să fii părinte vitreg în România, unde lumea încă judecă familiile „amestecate”. Prietenele mele îmi spuneau că „nu ești obligată să o iubești ca pe a ta”, dar eu nu voiam decât să fim o familie adevărată.

Am încercat să-i scriu Katiei mesaje scurte: „Sper că ești bine”, „Mi-e dor de tine”. Uneori răspundea monosilabic, alteori deloc. Într-o zi mi-a trimis un mesaj: „Nu vreau nimic de la tine.” M-a durut mai tare decât orice ceartă.

Marek a început să mă întrebe de ce Katia nu mai vine acasă:

— Mami, e vina mea? Dacă nu primeam telefonul…

L-am strâns în brațe și i-am spus că nu e vina lui. Dar adevărul e că nici eu nu mai știam cine e vinovat.

Au trecut luni până când Katia a acceptat să ne vedem la o cafea într-un mall aglomerat. Era schimbată: mai matură, mai distantă.

— De ce ai venit? am întrebat-o cu voce tremurată.

— Pentru că tata m-a rugat… Și pentru că vreau să-ți spun ceva: nu pot să te văd ca pe mama mea. Dar nici nu vreau să ne urâm.

Am plâns atunci în fața ei și i-am spus că nu vreau decât să fim bine una cu cealaltă.

Crăciunul acela ne-a lăsat răni adânci. Poate că timpul le va vindeca sau poate vor rămâne mereu acolo, ca niște cicatrici invizibile.

Mă întreb uneori: oare există vreo rețetă pentru fericirea într-o familie recompusă? Sau suntem condamnați să repetăm greșelile trecutului? Voi ce credeți?