Crăciunul care mi-a sfâșiat sufletul: Povestea unei mame între iertare și trădare

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc cu tine sub același acoperiș!
Vocea Luciei a tăiat aerul din sufrageria luminată de instalațiile de brad. Mirosea a cozonac și a sarmale, dar în mine creștea un gol rece, ca o iarnă fără sfârșit. Era Ajunul Crăciunului, iar familia mea se adunase, ca în fiecare an, la casa pe care am ridicat-o cu Gheorghe, soțul meu, din temelii. Acum, el nu mai era, iar copiii mei — Vlad și Andreea — erau adulți cu viețile lor. Dar casa era a mea. A noastră.

Lucia, nora mea, stătea în picioare lângă masa încărcată, cu ochii roșii de lacrimi și de furie. Vlad se uita la podea, incapabil să mă privească. Andreea încerca să spună ceva, dar cuvintele îi rămâneau blocate în gât.

— Ce-ai spus? am șoptit, simțind cum mi se taie picioarele.

— Maria, nu mai merge așa. Ne certăm mereu, copiii simt tensiunea. Vlad nu mai doarme nopțile. Avem nevoie de spațiul nostru. Tu… tu trebuie să pleci.

Am simțit cum mi se rupe inima. Am muncit o viață întreagă pentru casa asta. Am pus fiecare cărămidă cu mâinile mele, am crescut copiii aici, am îngrijit-o pe mama lui Gheorghe pe patul de moarte. Și acum? Să plec? Unde? La 65 de ani?

— Vlad, tu ce zici? am întrebat cu voce tremurată.

Fiul meu s-a uitat la mine pentru prima dată în acea seară. Avea ochii umezi.

— Mamă… Lucia are dreptate. Avem nevoie de liniște. Și tu ai nevoie de liniștea ta. Poate… poate la Andreea?

Andreea s-a ridicat brusc.

— Nu mă băgați pe mine la mijloc! Eu stau cu chirie într-o garsonieră! Cum să o iau pe mama la mine?

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon, în frigul crunt al lui decembrie. Am privit luminile orașului și am plâns ca un copil. M-am gândit la Gheorghe, la cum ar fi reacționat el. La cât de mult m-am sacrificat pentru toți și cât de puțin conta asta acum.

În noaptea aceea nu am dormit deloc. Am stat pe marginea patului și am privit fotografiile vechi: Vlad la serbare, Andreea la balul bobocilor, Gheorghe cu mâinile pline de var. Am simțit că nu mai am nimic.

A doua zi dimineață, Lucia a venit la mine cu o cafea.

— Maria… îmi pare rău că s-a ajuns aici. Dar nu mai pot. Simt că mă sufoc în propria casă.

— Propria casă? am întrebat amar.

A tăcut. Știa că nu e casa ei. Dar Vlad era fiul meu și ea era soția lui. În România, așa merg lucrurile: părinții se retrag încet-încet, copiii preiau totul.

Am început să-mi strâng lucrurile încet, fără chef, fără speranță. Andreea m-a sunat:

— Mamă, vino la mine câteva zile până găsim o soluție. Nu te las pe drumuri!

Am ajuns la ea cu două valize și un sac de amintiri zdrobite. Garsoniera era mică, dar caldă. Andreea m-a îmbrățișat strâns.

— Îmi pare rău că Vlad e așa… Dar Lucia îl manipulează! Mereu a fost geloasă pe relația voastră!

— Nu vreau să-l pierd pe Vlad… nici pe nepoți…

— O să vorbesc eu cu el!

Au trecut zilele ca prin ceață. Crăciunul a trecut fără colinde și fără râsete de copii. M-am simțit ca o străină în propria viață.

Într-o seară, Andreea a venit acasă cu ochii roșii.

— Am vorbit cu Vlad. E terminat psihic… Lucia îl amenință că pleacă dacă nu te dă afară.

— Și el ce vrea?

— Nu știe… E prins între două femei.

Mi-am dat seama atunci cât rău poate face o familie când nu știe să comunice. Cât de ușor se pot rupe legături care păreau indestructibile.

În Ajunul Anului Nou, Vlad a venit la mine. Era palid și slăbit.

— Mamă… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Nu știu cum să repar…

L-am privit lung.

— Vlad, eu te-am crescut să fii bărbat, nu copil speriat de nevastă! Casa aia e și a mea… dar dacă trebuie să plec ca voi să fiți fericiți, o fac. Dar vreau să știi că doare al naibii de tare!

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns.

— Nu vreau să te pierd…

În acea noapte am stat de vorbă ore întregi. Despre sacrificii, despre greșeli, despre iubire și iertare. Am plâns amândoi și ne-am promis că nu vom lăsa niciodată tăcerea să ne despartă.

Peste câteva luni am găsit o garsonieră aproape de ei. Vlad venea des la mine cu copiii; Lucia mă saluta politicos și chiar mi-a adus flori de 8 Martie.

Nu e totul perfect — rănile încă dor uneori — dar am învățat să iert și să merg mai departe.

Mă întreb uneori: oare câte mame trec prin asta în România? Câte familii se destramă din cauza orgoliilor sau a lipsei de comunicare? Poate că adevărata putere a unei familii stă tocmai în capacitatea de a ierta… Ce credeți voi?