Copiii noștri au încercat să ne dea afară din propria casă: Povestea unei trădări sub același acoperiș

— Cum adică să plecăm? Daria, tu chiar vorbești serios? Glasul meu tremura, iar Nadejda, soția mea, stătea lângă mine cu ochii în lacrimi, strângându-mi mâna. Era o seară de iarnă, iar afară ningea liniștit, de parcă nimic rău nu s-ar fi putut întâmpla sub acoperișul nostru. Dar în sufrageria noastră mică, aerul era greu, apăsător.

Ilie, fiul nostru cel mare, se uita la noi cu o privire rece, de parcă eram niște străini. — Tată, nu e vorba că nu vă iubim, dar… casa asta e pe numele nostru acum. Avem nevoie de spațiu. Eu și Ana așteptăm un copil. Daria vrea să-și aducă și ea prietenul aici. Nu mai e loc pentru toți.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am muncit patruzeci de ani la fabrica de mobilă din orașul nostru mic din Moldova. Nadejda a fost educatoare la grădiniță. Am strâns fiecare leu, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice bucurie pentru noi înșine, doar ca să ridicăm casa asta cu două etaje și curte mare. Visam să fim toți împreună, să ne bucurăm de nepoți, să avem Crăciunuri pline de râsete.

— Dar voi unde vreți să mergem? am întrebat eu, încercând să-mi păstrez calmul.

Daria a ridicat din umeri: — Poate la țară, la bunica. Sau vă găsiți ceva de închiriat aici în oraș. Sunteți încă în putere.

Nadejda a izbucnit în plâns. — Cum puteți să ne faceți una ca asta? Noi v-am crescut, v-am dat totul! Nu vă e rușine?

Ilie s-a uitat în altă parte. — Nu e vorba de rușine, mamă. E viața. Toată lumea face așa. Prietenii mei toți stau singuri cu familiile lor.

Am simțit cum mă cuprinde o furie mocnită amestecată cu o durere pe care nu o pot descrie. M-am ridicat brusc și am ieșit afară în zăpadă. Am stat acolo minute bune, privind la casa luminată pe care am ridicat-o cu mâinile mele crăpate de muncă. M-am întrebat: oare unde am greșit? Am fost prea blând? Prea generos? Sau poate lumea s-a schimbat și eu nu am știut?

În zilele următoare, atmosfera a devenit insuportabilă. Ilie și Ana își făceau planuri pentru camera copilului lor nenăscut, iar Daria vorbea la telefon cu prietenul ei despre cum va aranja sufrageria. Noi eram ca niște umbre prin casă. Nadejda nu mai gătea decât strictul necesar și plângea nopțile pe ascuns.

Într-o seară, am încercat să vorbesc cu Ilie:

— Ilie, tu chiar crezi că e drept ce faceți? Noi nu avem unde să mergem. Casa asta e tot ce avem.

El a oftat și a spus:

— Tată, nu vreau să ne certăm. Dar ai zis mereu că totul e pentru noi, copiii. Acum avem nevoie de spațiu. Poate găsim o soluție… vă ajutăm cu chiria o vreme.

Mi-am mușcat buza ca să nu izbucnesc. Să mă ajute copilul meu cu chiria? Eu care l-am ținut în facultate la București cu bani trimiși lunar?

Am început să primesc telefoane de la rude: „Ce se întâmplă la voi? Am auzit că vă dau copiii afară!” M-am simțit umilit, rușinat. Vecinii mă priveau altfel când ieșeam la poartă.

Într-o zi, Nadejda a venit la mine cu ochii roșii:

— Zvonel, nu mai pot. Hai să plecăm noi înainte să ne dea ei afară ca pe niște câini.

Am mers la mama mea la țară. O casă bătrânească, friguroasă, cu soba care abia mai încălzea două camere mici. Am dormit acolo pe un pat vechi, cu pături groase peste noi. Nadejda plângea în fiecare seară.

După câteva luni, Ilie a venit la noi:

— Tată… mamă… Ana a născut. Vreți să veniți să-l vedeți pe nepot?

Nadejda a tresărit de bucurie și durere în același timp:

— Cum să venim? Să stăm pe capul vostru?

Ilie s-a uitat în pământ:

— Poate… poate am greșit. E greu fără voi prin casă… Ana nu se descurcă singură cu copilul.

Am mers într-o vizită scurtă. Casa era schimbată: poze noi pe pereți, jucării peste tot, dar ceva lipsea — căldura aceea pe care doar părinții o pot aduce într-un cămin.

Daria nici măcar nu era acasă; se mutase cu prietenul ei într-un apartament nou.

În drum spre sat, Nadejda mi-a spus:

— Zvonel, copiii noștri nu mai sunt ai noștri. Sunt ai lumii asteia noi… Poate că trebuie să-i lăsăm să-și trăiască viața cum cred ei.

M-am uitat la mâinile mele bătătorite și m-am întrebat: oare sacrificiul nostru a fost în zadar? Oare dragostea de părinte se termină când copiii uită cine i-a crescut?

Poate că mulți dintre voi treceți prin asta sau vă temeți că vi se va întâmpla. Voi ce ați face dacă propriii copii v-ar cere să plecați din casa pe care ați construit-o pentru ei?