Ciorbă de tăiței și liniște: Cum am încercat să-mi conving copiii să plece din casa mea

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot! — am izbucnit, trântind lingura de lemn pe masa din bucătărie. Aburul ciorbei de tăiței se ridica leneș, dar în mine clocotea altceva. Radu, băiatul meu de 32 de ani, stătea cu ochii în telefon, ca de obicei, ignorându-mă cu o indiferență care mă durea mai tare decât orice cuvânt. Lângă el, Andreea, fata mea cea mică, își turna ceaiul cu gesturi mecanice, evitând să mă privească.

— Ce-ai, mamă, iar începi? — a mormăit Radu, fără să ridice privirea.

— Încep pentru că nu se mai poate! Sunteți adulți, aveți serviciu, dar stați aici ca și cum ați avea 15 ani. Eu nu mai fac față. Facturile cresc, pensia mea abia ajunge, iar voi… Voi nu vedeți?

Andreea a oftat, așezând cana pe masă. — Știm, mamă, dar unde să ne ducem? Ai văzut cât costă o garsonieră? Chiria e cât salariul meu de la librărie. Radu nici nu are contract stabil, îl plătesc la negru. Cum să plecăm?

M-am prăbușit pe scaun, simțind cum mă apasă pereții casei pe care am visat-o cândva plină de râsete, nu de reproșuri. Am muncit 35 de ani la fabrica de confecții, am strâns fiecare leu, am renunțat la vacanțe, la haine noi, doar ca să le fie lor mai bine. Dar acum, la 62 de ani, mă simt prizonieră în propria casă.

— Nu vreau să vă dau afară, dar nici nu pot să trăiesc așa. Vreau liniște, vreau să citesc o carte fără să aud consola lui Radu sau serialele Andreei la volum maxim. Vreau să găsesc bucătăria curată dimineața, nu plină de farfurii nespălate. Vreau să simt că am făcut ceva bun cu viața mea, nu că am crescut doi copii care nu pot să stea pe picioarele lor.

Radu a ridicat din umeri. — Dacă vrei liniște, du-te la țară la bunica. Aici e oraș, mamă. Aici nu e liniște.

M-am uitat la el și mi-au dat lacrimile. Nu pentru că m-a rănit, ci pentru că mi-am dat seama cât de departe suntem unii de alții, deși împărțim aceeași sufragerie. Când era mic, Radu venea la mine noaptea, speriat de tunete. Îl luam în brațe și îi promiteam că totul va fi bine. Acum, nu mai știu cum să-l ating.

Seara, după ce am strâns masa și am spălat vasele — singură, ca de obicei — am stat pe balcon și am privit luminile blocurilor din jur. Mă întrebam câte alte mame ca mine stau cu inima strânsă, neștiind cum să-și ajute copiii să devină adulți. La televizor, politicienii promiteau locuințe pentru tineri, dar la noi în cartier nu se schimbase nimic de 20 de ani. Chiriile erau uriașe, salariile mici, iar băncile nu dădeau credite decât dacă aveai pile sau noroc.

A doua zi, am încercat altă strategie. Am pus pe frigider un anunț: „Din septembrie, fiecare își plătește partea la întreținere și curent. Cine nu poate, să-și caute altă casă.” Am simțit că mi se rupe sufletul, dar nu mai puteam continua așa. Radu a râs când a văzut biletul.

— Ce faci, mamă, ne dai afară cu forța?

— Nu vă dau afară, dar nici nu mai pot să vă țin pe toți în spate. Am dreptul la viața mea. Am dreptul la liniște.

Andreea a venit la mine în cameră seara. S-a așezat pe marginea patului și m-a luat de mână.

— Mamă, nu vreau să te supăr. Știu că ai dreptate. Dar mi-e frică. Mi-e frică să plec singură. Mi-e frică să nu mă descurc. Dacă nu găsesc ceva mai bun? Dacă rămân fără bani?

Am strâns-o la piept și am plâns amândouă. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou mamă și fiică, nu două străine care împart același spațiu. I-am spus că și mie mi-e frică. Mi-e frică să rămân singură, mi-e frică să nu-i mai văd zilnic, dar mai tare mi-e frică să-i văd nefericiți și dependenți de mine.

În următoarele săptămâni, atmosfera din casă s-a schimbat. Radu a început să caute anunțuri de chirii cu un prieten. Andreea a aplicat pentru un post la o editură din Cluj. Eu am început să merg la plimbare în parc, să citesc și să vorbesc cu vecinele. Nu a fost ușor. Au fost certuri, uși trântite, zile în care nu ne-am vorbit. Dar încet-încet, fiecare a început să-și caute locul.

Într-o duminică, am făcut din nou ciorbă de tăiței. De data asta, am mâncat-o împreună, fără reproșuri, fără tăceri apăsătoare. Am râs, am povestit, am visat. Și mi-am dat seama că uneori, dragostea de mamă înseamnă să-i lași să plece, chiar dacă doare.

Acum, când casa e mai liniștită, mă întreb: oare am făcut bine? Oare e mai greu să-i ții aproape sau să-i lași să zboare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?