Cine are dreptul să-i dea numele fiului meu?

— Nu, nu se poate! Copilul ăsta nu va purta niciodată numele acela!
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, a spart liniștea din sufrageria noastră mică, făcându-mă să tresar cu tot trupul. Țineam în brațe băiețelul abia născut, cu obrajii lui roz și ochii încă nehotărâți între albastru și căprui. Soțul meu, Radu, stătea între noi, cu privirea pierdută undeva pe covorul vechi, incapabil să spună ceva.

— Dar e fiul meu! am izbucnit, simțind cum mi se strânge inima. Am visat la numele acesta încă din copilărie. Vreau să-l cheme Vlad, nu Gheorghe!

Mariana a ridicat din sprâncene, cu acea privire rece pe care o avea mereu când nu-i convenea ceva.
— În familia noastră, primul băiat poartă numele bunicului. Așa a fost mereu. Nu o să schimbi tu tradiția pentru un moft!

M-am uitat la Radu, căutând sprijin. Dar el doar și-a trecut mâna prin păr și a șoptit:
— Hai să nu ne certăm acum…

M-am simțit singură ca niciodată. În acea clipă, am realizat cât de mult am trăit în umbra acestei familii. De la început, când m-am mutat la ei după nuntă, am acceptat să gătesc după rețetele Marianei, să port hainele pe care le considera „potrivite”, să mergem în vacanță unde voiau ei. Mereu am tăcut și am înghițit, de dragul lui Radu și al păcii. Dar acum era vorba despre fiul meu. Despre identitatea lui. Despre mine.

În zilele ce au urmat, atmosfera din casă a devenit apăsătoare. Mariana intra în cameră fără să bată și mă privea cu reproș. Radu evita discuția, refugiindu-se în muncă sau la meciuri cu prietenii. Eu stăteam cu Vlad la piept și plângeam în tăcere, simțind că pierd tot ce contează pentru mine.

Într-o seară, după ce Vlad adormise, am încercat din nou să vorbesc cu Radu.

— Te rog… E copilul nostru. De ce nu mă asculți? De ce nu mă susții?

El a oftat adânc.

— Nu vreau scandal în familie. Mama ține mult la tradiții… Știi cum e ea.

— Dar eu? Eu nu contez? Numai mama ta are drepturi?

A tăcut. Am simțit cum se rupe ceva între noi.

A doua zi dimineață, Mariana a venit cu certificatul de naștere pregătit.

— Mergem la primărie. Îl trecem Gheorghe, cum se cuvine.

Am simțit că explodez.

— Nu! Dacă trebuie să aleg între voi și copilul meu, aleg copilul! Nu vă las să-mi luați dreptul de mamă!

Am ieșit din casă cu Vlad în brațe, fără să știu unde mă duc. Am mers la mama mea, în celălalt capăt al orașului. Ea m-a primit cu brațele deschise și lacrimi în ochi.

— Of, Ilinca… De ce ai tăcut atâta timp? Trebuia să-mi spui!

Am plâns împreună ore întregi. Mama m-a ajutat să văd că nu sunt egoistă dacă vreau ca fiul meu să poarte un nume ales de mine. Că nu sunt mai puțin mamă dacă mă opun tradițiilor care mă rănesc.

În zilele următoare, Radu a venit la noi de câteva ori. Era sfâșiat între mine și mama lui.

— Ilinca, hai acasă… Putem găsi o soluție…

— O soluție? Să renunț iar la mine? Să fiu doar o umbră în casa voastră?

— Nu vreau să te pierd… Dar nici pe mama nu pot s-o supăr…

Atunci am realizat că trebuie să aleg pentru mine și pentru Vlad. Am mers singură la primărie și l-am declarat pe băiat „Vlad Mihai”. Când Mariana a aflat, a venit furioasă la mama mea acasă.

— Cum ai putut? Ai distrus tot ce am construit! Nu meriți să fii nora mea!

Am privit-o în ochi pentru prima dată fără teamă.

— Poate că nu merit să fiu nora dumneavoastră. Dar merit să fiu mama copilului meu.

A plecat trântind ușa. Radu m-a sunat târziu în noapte.

— Nu știu dacă pot trăi fără tine… Dar nici fără mama…

Am simțit că inima mi se rupe din nou. Dar pentru prima dată în viață, nu m-am mai rugat de nimeni să mă accepte.

Au trecut luni până când Radu a avut curajul să vină la noi și să-și țină fiul în brațe fără teamă de Mariana. Relația noastră s-a schimbat pentru totdeauna — nu mai suntem aceeași familie ca înainte. Dar Vlad crește frumos, cu numele pe care i l-am ales eu, și cu dragostea mea necondiționată.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine trăiesc în umbra unor tradiții care le strivesc visele? Câte mame trebuie să lupte pentru dreptul de a-și numi copiii? Oare când vom avea curajul să spunem „ajunge” și să ne cerem locul în propriile vieți?