Cina care ne-a despărțit: Povestea unei femei între iubire și epuizare

— Ioana, iar ai făcut ciorbă de ieri?
Vocea lui Vlad răsună din pragul bucătăriei, tăioasă, cu o urmă de dezamăgire pe care o cunosc prea bine. Mă opresc din amestecat în cratiță și simt cum obrajii mi se înroșesc. Mă uit la ceas: e abia 18:30, dar simt că am trăit deja o zi întreagă.
— Vlad, e proaspătă, am încălzit-o doar…
— Ioana, ți-am spus de atâtea ori: nu pot să mănânc mâncare reîncălzită. Nu mai bine gătești ceva rapid? O omletă, o friptură… orice, dar să fie făcut acum!

Mi se strânge stomacul. Nu mai am energie nici să mă cert, nici să plâng. De când ne-am mutat împreună, viața mea s-a transformat într-un ritual obositor: dimineața mă trezesc devreme ca să-i fac pachetul pentru serviciu, la prânz fug de la birou ca să pun ceva la fiert, iar seara încerc să inventez mereu altceva. Totul pentru ca Vlad să nu se uite la mine cu acea privire dezamăgită.

Mama mi-a spus mereu că o femeie trebuie să-și țină casa și bărbatul mulțumit. Dar oare cât poți să te sacrifici până nu mai rămâne nimic din tine? Sora mea, Ana, mă sună aproape zilnic și îmi spune:

— Ioana, nu e normal ce faci. Și Mihai mai mănâncă de două ori din aceeași mâncare și nu a murit! Vorbește cu Vlad!

Dar cum să-i spun lui Vlad că nu mai pot? Că simt că mă sufoc? Când încerc să deschid subiectul, el ridică din umeri:

— Nu e vina mea că nu-mi place mâncarea veche. Dacă tu nu poți, angajăm pe cineva.

Dar nu avem bani pentru menajeră sau bucătăreasă. Salariul meu abia acoperă facturile și ratele la apartament. Vlad câștigă bine ca inginer, dar are mereu alte priorități: o mașină nouă, gadgeturi, ieșiri cu prietenii.

Într-o seară, după ce am stat două ore să fac sarmale pentru a doua zi (că doar nu pot fi făcute pe loc!), am adormit pe canapea cu șorțul pe mine. M-am trezit dimineața cu Vlad bombănind:

— Ai adormit iar cu lumina aprinsă! Și unde e cafeaua?

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am început să plâng fără să mă pot opri. Vlad s-a uitat la mine ca la un copil răsfățat:

— Ce-ai pățit acum?

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să gătesc zilnic ca la restaurant! Sunt obosită… Nu vezi?

A tăcut câteva secunde, apoi a dat din mână:

— Dacă nu poți, spune-mi de la început! Nu vreau să trăiesc cu cineva care se plânge non-stop.

M-am simțit mică, inutilă. Am plecat la serviciu cu ochii umflați de plâns. La birou, colega mea, Camelia, m-a tras deoparte:

— Ioana, tu nu mai ești tu. Ce se întâmplă?

Am izbucnit și i-am povestit totul. Camelia m-a privit lung:

— Știi că nu ești singura? Și soțul meu avea pretenții absurde la început. Dar i-am spus clar: ori gătești și tu, ori mănânci ce este. Nu suntem servitoare!

M-am gândit mult la vorbele ei. În acea seară, când Vlad a venit acasă și a întrebat ce avem la cină, i-am pus în față ciorba de ieri și am spus:

— Vlad, asta este. Dacă vrei altceva, gătește tu.

A rămas blocat câteva secunde, apoi a ridicat tonul:

— Deci așa ajungem? Să mă tratezi ca pe un străin în casa mea?

— Nu ești străin, dar nici eu nu sunt bucătăreasa ta.

A urmat o ceartă lungă. Vecinii probabil au auzit totul. În acea noapte am dormit separat. A doua zi dimineață, Vlad a plecat fără să spună nimic.

Au trecut zile în care abia ne-am vorbit. Eu am început să gătesc doar când aveam chef sau timp. Vlad a comandat de câteva ori mâncare sau a plecat la mama lui.

Într-o duminică dimineață, când făceam cafeaua doar pentru mine, Vlad a intrat în bucătărie și s-a uitat la mine altfel decât până atunci.

— Ioana… poate am exagerat. Dar nici tu nu mi-ai spus cât de greu îți este.

Am zâmbit amar:

— Ți-am spus de atâtea ori… dar n-ai vrut să auzi.

A dat din cap și a oftat:

— Hai să încercăm altfel. Poate gătim împreună sau facem un plan… Dar nu vreau să te pierd pentru niște toane.

Nu știu dacă Vlad chiar s-a schimbat sau doar vrea liniște în casă. Dar știu sigur că eu nu mai pot fi aceeași femeie care se sacrifică fără să spună nimic.

Mă întreb: oare câte femei din România trăiesc același coșmar tăcut? Câte dintre noi ne pierdem identitatea încercând să fim perfecte pentru ceilalți? Voi ce ați face în locul meu?