Căsătoria din Obligație: Povestea Mea cu Eva și Prețul Alegerilor Forțate

— Nu pot să cred că am ajuns aici, am șoptit privind în gol la masa din sufrageria părinților mei, înconjurat de privirile lor tăioase. Mama, cu ochii umezi dar hotărâți, mi-a spus: „Radu, nu e vorba doar de tine. Trebuie să faci ce e corect.” Tata a bătut cu palma în masă: „Nu ne faci de rușine! Copilul ăla trebuie să aibă un tată!”

Așa a început totul. Aveam 27 de ani, un job decent la o firmă de IT din București, planuri mari pentru viitor și niciun gând de însurătoare. O cunoscusem pe Eva la ziua lui Vlad, prietenul meu din liceu. Era o fată frumoasă, cu ochi verzi și păr castaniu, dar între noi nu fusese decât o scurtă aventură. După câteva întâlniri, ne-am dat seama că nu avem nimic în comun. Ne-am despărțit civilizat, fără resentimente.

Câteva luni mai târziu, Eva m-a sunat. Vocea ei tremura: „Radu… sunt însărcinată.” Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am mers la ea acasă, am vorbit ore întregi. Niciunul nu era pregătit pentru asta. Niciunul nu voia să se căsătorească. Dar părinții noștri au aflat repede și au pus presiune pe noi.

— Nu vreau să mă mărit doar pentru că sunt însărcinată, mi-a spus Eva într-o seară, cu ochii roșii de plâns.
— Știu… nici eu nu vreau să mă însor doar pentru că așa trebuie. Dar ce alegere avem?

Am cedat. Am făcut nunta mică, fără chef, fără zâmbete sincere. Mama a plâns de bucurie, tata a dat noroc cu socrul meu, iar eu și Eva ne-am privit stingheri peste masa festivă. În noaptea nunții am dormit fiecare pe marginea patului, cu spatele unul la altul.

Lunile au trecut greu. Eva era tot mai retrasă, iar eu mă refugiam în muncă. Încercam să fiu prezent la controalele medicale, să o ajut cu ce pot, dar între noi era mereu un zid invizibil. Părinții insistau să ne mutăm la ei până găsim un apartament al nostru. Tata îmi repeta mereu: „Așa am făcut și eu cu maică-ta! O să vezi că vă obișnuiți.”

Dar nu ne-am obișnuit. După ce s-a născut Mara, fetița noastră, am simțit pentru prima dată ceva real: o dragoste copleșitoare pentru ea. Eva era epuizată și nervoasă tot timpul. Certurile au început să apară din orice: cine schimbă scutecele, cine merge la cumpărături, cine stă cu Mara când plânge noaptea.

— Nu mai pot, Radu! Nu asta am vrut pentru mine! a izbucnit Eva într-o noapte după ce Mara plânsese ore în șir.
— Crezi că eu am vrut? Crezi că mie îmi e ușor? i-am răspuns ridicând vocea.

Părinții mei au început să se bage tot mai mult între noi. Mama îi spunea Evei cum să crească copilul, tata mă certa că nu sunt destul de bărbat dacă nu țin familia unită. Socrii veneau des și criticau orice decizie luam.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Eva despre bani — salariile noastre abia ajungeau pentru chirie și pampersi — am ieșit pe balcon și am plâns ca un copil. M-am întrebat dacă viața mea se va rezuma mereu la compromisuri făcute pentru alții.

Am încercat să mergem la consiliere de cuplu. Psihologul ne-a întrebat: „Ce vă ține împreună?” Am tăcut amândoi. Doar Mara era răspunsul nostru comun.

După doi ani de chin și încercări eșuate de a salva ceva ce nu existase niciodată cu adevărat, Eva mi-a spus într-o seară:
— Vreau să divorțăm. Nu mai pot trăi așa. Mara merită părinți fericiți, chiar dacă separat.

Am simțit un amestec ciudat de ușurare și vinovăție. Părinții mei au făcut scandal: „Cum să divorțezi? Ce va zice lumea?” Socrii au amenințat că mă dau în judecată pentru pensie alimentară prea mică.

Dar am mers înainte. Am divorțat amiabil, stabilind custodia comună pentru Mara. Viața mea s-a schimbat radical: stau singur într-o garsonieră mică, o văd pe Mara la sfârșit de săptămână și încerc să fiu un tată bun.

Uneori mă întâlnesc cu Eva la grădiniță sau la doctor și ne salutăm politicos. Între noi nu mai e ranchiună, doar o tristețe surdă pentru ce-ar fi putut fi dacă am fi avut curajul să spunem „nu” atunci când toți ne împingeau spre „da”.

Acum mă uit în oglindă și mă întreb: oare câți dintre noi trăim vieți dictate de frică și presiunea celorlalți? Oare chiar merită să sacrifici propria fericire doar ca să nu-i dezamăgești pe ceilalți? Poate că răspunsul îl găsim doar atunci când avem curajul să fim sinceri cu noi înșine.