Casa visurilor mele, prețul trădării: Povestea unei surori

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! am urlat, cu mâinile tremurând pe dosarul cu acte. Era seara târziu, iar lumina slabă din bucătăria noastră nouă făcea umbre ciudate pe chipul surorii mele. Ochii ei, altădată calzi, erau acum reci ca piatra.

— Nu am avut de ales, Ana. Știi bine cât de greu ne este cu banii… Și tu ai totul, a șoptit ea, evitându-mi privirea.

Totul? Am muncit douăzeci de ani în Italia, spălând bătrâni și curățând case străine, ca să pot strânge banii pentru casa asta. Eu și Vlad am dormit pe canapele înguste, am mâncat conserve și ne-am numărat fiecare leu trimis acasă. Când, în sfârșit, am reușit să cumpărăm casa visurilor noastre din Pitești, am simțit că viața începe cu adevărat. Dar niciodată nu mi-am imaginat că pericolul va veni chiar din sânul familiei.

Irina era sora mea mai mică. Mereu am avut grijă de ea după ce tata a murit. Am împărțit totul: hainele, jucăriile, visele. Dar ceva s-a schimbat după ce s-a măritat cu Marius. El era mereu nemulțumit, mereu cu ochii pe ce au alții. Într-o zi, după ce ne-am mutat în casă, au venit la noi cu o sticlă de vin și un zâmbet fals.

— Ce frumos v-ați aranjat aici! a spus Marius, plimbându-se prin camere ca un evaluator imobiliar.

— Da, e tot ce ne-am dorit… am răspuns eu, simțind un fior rece pe șira spinării.

Nu a trecut mult și au început să apară problemele. O scrisoare de la bancă. O notificare de la primărie. Vlad s-a uitat la mine îngrijorat:

— Ana, tu ai semnat ceva fără să știu?

— Nu! am răspuns imediat. Dar ceva nu era în regulă.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit epuizat de la serviciu, am găsit-o pe Irina în fața casei noastre. Plângea.

— Ana… Marius are datorii mari la jocuri de noroc. Ne-au amenințat că ne iau apartamentul dacă nu plătim urgent. Am nevoie de ajutorul tău…

Am simțit milă și furie în același timp. I-am dat niște bani din economiile noastre, dar nu a fost suficient. Apoi au început să mă preseze să le vând o parte din casă.

— Ești sora mea! Cum poți să-mi ceri asta? am izbucnit într-o zi.

— Pentru tine nu e decât o casă. Pentru noi e totul! a țipat Irina.

A urmat o perioadă de coșmar. Marius a început să răspândească zvonuri în familie că eu și Vlad am fi profitat de moștenirea părinților și că nu i-am dat Irinei partea ei. Mama a început să mă sune zilnic:

— Ana, poate ar trebui să te gândești la sora ta… E tot sângele tău!

Nu mai dormeam nopțile. Vlad era tot mai distant. Copiii au început să simtă tensiunea și să mă întrebe de ce nu mai vine mătușa Irina pe la noi.

Într-o zi, am primit o citație la tribunal. Irina mă dăduse în judecată pentru „dreptul la moștenire” asupra casei noastre. Am simțit că mi se rupe sufletul. Cum putea să facă asta? Cum putea să-mi ia tot ce am construit?

La proces, Irina stătea cu ochii în pământ. Marius zâmbea satisfăcut. Avocatul lor a prezentat niște acte vechi, scoase din context, încercând să demonstreze că terenul casei ar fi trebuit împărțit între noi două.

Am plâns în fața judecătorului:

— Domnule judecător, am muncit toată viața pentru casa asta! Nu e moștenire, e rodul sacrificiului meu!

Procesul a durat luni întregi. Familia s-a împărțit în tabere. Mama nu mi-a mai vorbit o vreme. Unchiul Gheorghe mi-a spus:

— Ana, sângele apă nu se face… Dar nici trădarea nu se uită!

Într-un final, judecătorul mi-a dat dreptate. Casa rămânea a mea și a lui Vlad. Dar nimic nu mai era la fel. Irina nu mi-a mai vorbit niciodată. Mama a rămas undeva la mijloc, sfâșiată între noi două.

În fiecare seară mă uit la casa noastră și mă întreb: merită oare să lupți pentru ceea ce ai dacă prețul e să-ți pierzi familia? Poate că uneori visurile cele mai mari vin cu cele mai grele sacrificii… Voi ce ați fi făcut în locul meu?