Casa pe care am pierdut-o pentru prietenie

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! Ai înnebunit?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Îmi tremurau mâinile pe cana fierbinte. Era a treia oară când reluam discuția despre apartamentul meu din Drumul Taberei, pe care îl lăsasem Anei și lui Vlad, cei mai buni prieteni ai mei din facultate.

— Mamă, nu e ca și cum le-am dat cheia unor străini. Sunt prietenii mei! Au nevoie de ajutor, Vlad a rămas fără serviciu, Ana e însărcinată… Ce era să fac? Să-i las pe drumuri?

Mama m-a privit lung, cu acea privire pe care doar părinții o au când știu că ai să regreți ceva. Am ignorat avertismentul ei, convinsă că fac ceea ce trebuie. Prietenia era pentru mine un legământ sfânt, iar apartamentul acela era oricum gol după ce mă mutasem cu iubitul meu, Radu.

Primele luni au fost liniștite. Ana îmi trimitea mesaje cu poze: „Uite ce frumos am aranjat camera copilului!” sau „Am pus flori la geam, să-ți fie drag când vii.” Mă simțeam mândră că pot ajuta. Când mergeam pe acolo, găseam mereu ordine și miros de mâncare caldă.

Apoi, încet-încet, lucrurile au început să se schimbe. Vlad nu-și găsea de lucru și devenise irascibil. Ana era tot mai obosită și nu-mi mai răspundea la mesaje cu zilele. Într-o seară, am primit un telefon de la vecina de la doi:

— Irina, scuză-mă că te deranjez, dar ai tăi chiriași fac gălăgie noaptea. Se ceartă rău… Și am văzut niște oameni dubioși intrând la ei.

Am încercat să dau de Ana. Niciun răspuns. Am mers acolo fără să anunț. Când am deschis ușa cu cheia mea, am simțit un miros greu de fum și alcool. Pereții erau murdari, mobila zgâriată, iar în sufragerie stăteau trei bărbați necunoscuți care jucau cărți și râdeau zgomotos. Ana stătea într-un colț cu ochii roșii de plâns.

— Ce se întâmplă aici? am întrebat tremurând.

Vlad s-a ridicat brusc:
— E casa noastră acum! Nu mai intra așa peste noi!

M-am uitat la Ana, dar ea a întors capul. Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am ieșit fără să mai spun nimic.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu ei. Vlad nu răspundea la telefon, iar Ana îmi trimitea doar mesaje scurte: „Îmi pare rău… Nu pot vorbi.” Radu mă certa că sunt prea bună și că ar trebui să-i dau afară.

— Irina, nu vezi că te folosesc? Ai muncit ani de zile pentru apartamentul ăla! Ce-ai primit în schimb?

Avea dreptate, dar nu puteam să cred că prietenii mei ar face asta. Am încercat să le dau timp, să le ofer sprijin. Le-am plătit chiar și întreținerea două luni la rând, sperând că lucrurile se vor îndrepta.

Apoi am primit o notificare de la asociația de proprietari: restanțe mari la utilități, reclamații pentru scandaluri nocturne. Am mers din nou acolo. De data asta, ușa era încuiată și nimeni nu răspundea. Am sunat la interfon până când cineva mi-a deschis.

Când am intrat în apartament, am găsit totul devastat: pereții scrijeliți, ușa de la baie spartă, chiuveta crăpată. Pe masa din bucătărie erau sticle goale și resturi de mâncare mucegăită. Ana nu era nicăieri. Vlad dormea pe canapea, cu fața în pernă.

— Vlad! Ce-ai făcut cu casa mea?

A ridicat capul greu:
— Nu mai avem unde să mergem… Ne pare rău…

Am ieșit plângând pe scări. M-am simțit trădată ca niciodată. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care ne-am ajutat reciproc: când Ana a pierdut un copil și am stat cu ea nopți întregi; când Vlad a avut accident și am donat sânge pentru el; când am împărțit ultima felie de pâine în studenție.

A doua zi am sunat-o pe mama:
— Ai avut dreptate… Am pierdut tot.

Mama a oftat:
— Nu ai pierdut tot, Irina. Ai pierdut doar niște iluzii.

Mi-a fost greu să-i dau afară. Am chemat un executor judecătoresc și poliția. Ana nu a venit nici măcar atunci să-și ia lucrurile. Vlad a plecat fără să spună nimic.

Când am intrat din nou în apartament după ce au plecat, m-am prăbușit pe podea și am plâns ore întregi. Pereții păstrau încă urmele mâinilor lor, mirosul lor, vocile lor parcă încă mai răsunau printre crăpături.

Radu m-a ajutat să zugrăvim din nou, să reparăm ce se putea repara. Dar ceva s-a rupt definitiv în mine. Nu mai puteam avea încredere în nimeni ca înainte.

Au trecut luni până când am putut vorbi despre asta fără să plâng. Prietenii mei vechi au dispărut din viața mea ca niște umbre rușinate. Mama mă întreba mereu dacă i-am iertat.

— Nu știu dacă pot ierta… Dar nici nu vreau să trăiesc cu ura asta în mine.

Acum stau din nou în apartamentul meu, cu pereții proaspăt vopsiți și mobila nouă. Dar liniștea e altfel — e o liniște apăsătoare, plină de regrete și întrebări fără răspuns.

Mă uit uneori pe geam și mă întreb: oare cât valorează o prietenie? Merită să sacrifici totul pentru cineva? Sau trebuie să învățăm să spunem „nu”, chiar dacă doare?