Casa pe care am cumpărat-o pentru copiii mei, dar în care nu am avut voie să intru

— Nu mai bate, mamă, că nu e nimeni acasă! vocea răgușită a lui Vlad răsună din spatele ușii, iar eu simt cum mi se strânge inima. Mă uit la mâinile mele crăpate de muncă și la valiza veche pe care o țin strâns. E a treia oară săptămâna asta când vin la casa pe care am cumpărat-o pentru copiii mei și tot nu mă primesc.

Mă numesc Mariana și am 56 de ani. Am plecat din Vaslui când copiii mei erau mici, lăsându-i în grija soțului meu, Doru, și a mamei mele. Am muncit în Italia, la curățenie, la îngrijit bătrâni, la spălat vase în restaurante. Am trimis fiecare bănuț acasă, visând la ziua când mă voi întoarce și vom fi din nou împreună. În fiecare seară, după ce terminam tura, mă uitam la poza lor: Vlad cu ochii lui albaștri ca ai tatălui și Irina cu zâmbetul larg, mereu pusă pe șotii.

— Mamă, când vii acasă? mă întreba Irina la telefon, iar eu îi promiteam mereu: „Curând, puiule, curând.”

Anii au trecut. Doru s-a îmbolnăvit și a murit pe neașteptate. Copiii au crescut fără mine. Eu am continuat să trimit bani: pentru haine, pentru școală, pentru casa pe care am cumpărat-o pe numele lor. M-am întors după douăzeci de ani, cu dorul adunat în oase și cu speranța că sacrificiul meu va fi răsplătit cu îmbrățișări.

Când am ajuns acasă, am găsit casa renovată frumos, cu termopane și mobilă nouă. Dar Vlad era mereu grăbit, Irina nu avea timp de povești. Într-o seară, am încercat să vorbesc cu ei.

— Vreau să stau și eu aici, măcar o vreme… am spus timid.

Vlad s-a uitat la mine fără să clipească:
— Mamă, e casa noastră acum. Tu ai trăit atâția ani în Italia, nu mai știi cum e aici. Avem nevoie de spațiu.

Irina a oftat:
— Nu vrem să ne certăm, dar ne-ai lăsat singuri prea mult timp. Acum avem viețile noastre.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am dormit la o vecină câteva nopți. Îmi era rușine să spun cuiva ce se întâmplase. Toată lumea mă știa ca „Mariana din Italia”, femeia care a făcut avere pentru copii. Dar nimeni nu știa cât de singură mă simțeam.

Într-o zi, am încercat din nou să vorbesc cu Vlad:
— Vlad, mamă… nu vreau să vă deranjez. Dar nu pot să stau mereu pe drumuri. E casa mea la fel de mult ca a voastră.

El a ridicat din umeri:
— Ai ales să pleci. Noi ne-am descurcat cum am putut. Acum nu mai avem nevoie de tine.

M-am dus la cimitir la Doru și i-am povestit totul printre lacrimi:
— Am muncit ca un câine pentru ei… și acum nu mă mai vor. Ce-am greșit?

Vecina mea, tanti Lenuța, m-a găsit plângând pe bancă:
— Mariana, copiii ăștia nu mai știu ce-i aia mamă. S-au obișnuit fără tine…

Am încercat să mă angajez aici, dar nimeni nu voia o femeie trecută de 50 de ani. Am început să fac curățenie prin sat ca să-mi câștig pâinea. Într-o zi, am văzut-o pe Irina în piață.

— Mamă… ce faci aici? m-a întrebat jenată.
— Îmi câștig traiul, Irina. Nu pot să stau cu mâna întinsă.

A dat din cap și a plecat fără să spună nimic.

Într-o seară, m-am dus din nou la casa mea. Am bătut la ușă cu speranță:
— Vlad… Irina… lăsați-mă măcar să vă văd.

Nu mi-a răspuns nimeni. Am stat pe trepte până dimineața. M-am gândit la toți anii pierduți, la toate zilele în care mi-am dorit doar să-i țin în brațe.

Odată am auzit-o pe Irina spunând unei prietene:
— Mama crede că dacă ne-a trimis bani ne poate cumpăra dragostea…

Atunci am înțeles: sacrificiul meu nu a fost suficient pentru ei. Sau poate că niciodată nu au avut nevoie de bani, ci doar de mine.

Acum stau într-o cameră mică la tanti Lenuța și mă gândesc: oare merită să-ți sacrifici viața pentru copii dacă ei ajung să te uite? Oare dragostea se măsoară în bani sau în prezență? Voi ce ați fi făcut în locul meu?