Casa pe care am construit-o pentru iubire: Povestea unei mame trădate

— Mamă, nu mai pot. Trebuie să pleci.

Cuvintele Ioanei au căzut peste mine ca un trăsnet, într-o după-amiază de martie, când încă mai mirosea a iarnă în casă. Stăteam la masa din bucătărie, cu ceaiul aburind între palme, și o priveam cum își strânge nervos părul într-un coc dezordonat. Nu-mi venea să cred că fata mea, pe care am crescut-o singură după ce tatăl ei ne-a părăsit, îmi vorbea așa.

— Ioana, ce spui? Unde să mă duc? Asta e casa mea…

— Nu mai e a ta, mamă. Ai trecut-o pe numele meu, ai zis că vrei să fie totul clar. Eu și Vlad avem nevoie de spațiu. Tu… tu ne încurci.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am făcut actul acela la notar cu inima plină de speranță, crezând că îi ofer siguranță fetei mele, că îi las ceva trainic. Nu mi-am imaginat niciodată că va veni ziua în care să mă simt străină în propria casă.

— Ioana, eu nu am unde să mă duc. Pensia mea abia îmi ajunge de medicamente și mâncare. Tu știi asta…

A oftat și s-a uitat la mine cu o răceală pe care nu i-am mai văzut-o niciodată.

— Mamă, nu vreau să ne certăm. Dar Vlad zice că nu mai poate suporta tensiunea din casă. Și eu… simt la fel. Ai devenit prea posesivă, prea critică. E timpul să-ți vezi de viața ta.

Mi-am mușcat buza să nu plâng. M-am ridicat încet de la masă și am privit pe geam la cireșul din curte, cel pe care l-am plantat când Ioana avea cinci ani. Atunci mi-am promis că nu o să-i lipsească nimic niciodată.

Am crescut-o singură, muncind ca femeie de serviciu la școală, spălând podele și ștergând bănci până mi-au crăpat mâinile. Seara îi citeam povești și îi promiteam că totul va fi bine. Când a intrat la facultate la București, am vândut tot ce aveam de valoare ca să-i plătesc chiria și cărțile. Apoi, când s-a întors acasă cu Vlad, am făcut loc pentru ei în casa noastră mică, visând la nepoți și la seri liniștite împreună.

Dar Vlad nu m-a plăcut niciodată. Îl simțeam cum mă privește cu dispreț când îi puneam mâncarea pe masă sau când îl rugam să nu fumeze în sufragerie. Ioana s-a schimbat lângă el: a devenit mai tăcută, mai nervoasă, mereu grăbită.

În ultimele luni, tensiunile au crescut. M-au acuzat că sunt băgăcioasă, că le stric intimitatea, că nu mă pot adapta vremurilor noi. Eu doar voiam să știu dacă au mâncat sau dacă au nevoie de ceva de la piață.

— Mamă, te rog… Gândește-te la noi! — a ridicat vocea Ioana într-o zi când am întrebat-o dacă e fericită cu Vlad.

— Dar tu te-ai gândit vreodată la mine? — am întrebat-o atunci cu lacrimi în ochi.

A dat din umeri și a ieșit trântind ușa.

În seara aceea am dormit îmbrăcată pe canapea, cu geaca trasă peste umeri. M-am simțit ca un intrus în propria viață.

A doua zi dimineață am găsit pe masă o hârtie: „Mamă, te rog să-ți cauți alt loc până la sfârșitul lunii.”

Am mers la vecina mea, tanti Florica, să-i cer sfatul. Ea m-a privit cu ochii umezi:

— Maricico, nu e drept ce ți se întâmplă! Dar vezi tu… copiii ăștia de azi nu mai știu ce-i recunoștința.

— Dar eu ce fac acum? Unde mă duc?

— Poate la azil… sau poate găsești o cameră de închiriat. Dar nu te umili la ei!

M-am întors acasă cu sufletul greu ca plumbul. Am început să-mi strâng lucrurile: câteva haine, pozele cu Ioana mică, o carte de rugăciuni și o păturică veche. Fiecare obiect era o amintire dureroasă.

Într-o seară, Ioana a venit la mine în cameră:

— Mamă… știu că e greu pentru tine. Dar și pentru mine e greu! Nu vreau să ne urâm.

— Nu te urăsc, fată dragă… dar nu pot să înțeleg cum ai ajuns să mă alungi din casa asta.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate într-o zi o să mă ierți.

Nu i-am răspuns nimic. Am simțit că orice cuvânt ar fi fost de prisos.

Câteva zile mai târziu am plecat cu două sacoșe și inima frântă. Am găsit o cameră micuță la marginea orașului, într-un bloc vechi unde pereții sunt subțiri și vecinii prea curioși. În fiecare seară mă uit pe geam și mă întreb unde am greșit.

Am dat totul pentru copilul meu și acum sunt singură. Oare câte mame din România trăiesc aceeași poveste? Oare merită vreodată sacrificiul nostru dacă ajungem să fim alungați chiar de cei pentru care am renunțat la tot?