Casa împărțită: Povestea unei moșteniri care a rupt o familie

— Nu pot să cred, mamă! Cum să facă asta? Cum să-i dea jumătate din casă lui Vlad, când eu am crescut aici, am avut grijă de el, de voi, de tot?

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni și miros de cafea arsă. Mama stătea la masă, cu mâinile strânse pe cana de ceai, privindu-mă cu ochii ei obosiți. Era o seară de aprilie, iar afară ploua mărunt. Simțeam că tot universul se strânge în jurul meu, apăsându-mă cu fiecare picătură.

— Nu e decizia mea, Ilinca, a spus ea încet. Tatăl tău… el crede că așa e drept.

Drept? Drept pentru cine? Pentru Vlad, băiatul pe care l-am văzut o singură dată la o nuntă, când aveam doisprezece ani? Pentru mine, care am crescut cu presiunea de a fi mereu cea mai bună, de a nu greși niciodată?

Am crescut într-un apartament cu două camere din cartierul Drumul Taberei. Tata, Doru, era profesor de fizică la liceu. Mama, Mariana, contabilă la o firmă mică. Nu ne-a lipsit nimic material, dar nici nu am avut vreodată sentimentul că pot respira liber. După școală, mergeam la engleză, apoi la matematică, apoi la clubul de robotică. Sâmbetele erau pentru olimpiade sau concursuri. Duminicile pentru teme și recapitulări.

— Ilinca, trebuie să fii cea mai bună! Numai așa vei reuși în viață! îmi spunea tata mereu.

Nu știam atunci că tata mai avea un fiu. Vlad era rodul primei lui căsnicii, o poveste despre care nu se vorbea niciodată la noi acasă. Când am întrebat-o pe mama prima dată despre el, mi-a spus doar atât:

— E fratele tău vitreg. Locuiește cu mama lui la Pitești. Nu are legătură cu noi.

Anii au trecut. Am terminat liceul cu media 9.98. Am intrat la Politehnică. Tata era mândru, dar niciodată mulțumit pe deplin. Mereu găsea ceva ce aș fi putut face mai bine.

Apoi, într-o zi de vară, tata s-a îmbolnăvit. Un diagnostic sec: cancer pancreatic. Lumea noastră s-a prăbușit. Dintr-o dată, toate certurile despre note și concursuri păreau ridicole.

Într-o după-amiază, când îl vizitam la spital, tata mi-a spus:

— Ilinca, trebuie să vorbim despre viitor. Despre casă…

Am crezut că vrea să mă liniștească, să-mi spună că totul va fi bine. Dar nu a fost așa.

— Vreau ca tu și Vlad să împărțiți apartamentul după ce eu nu voi mai fi.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Vlad? Dar… el nu a fost niciodată aici! Eu am avut grijă de tine! Eu am renunțat la tot pentru tine!

Tata m-a privit lung.

— E fratele tău. Și el are dreptul lui.

Nu am mai spus nimic atunci. Am ieșit din salon și am plâns pe holul rece al spitalului.

Câteva luni mai târziu, tata s-a stins. La înmormântare a venit și Vlad. Un băiat înalt, cu ochi verzi ca ai tatei. Ne-am privit scurt. El a dat din cap respectuos. Eu nu am putut să-i răspund.

După parastas, mama mi-a arătat testamentul. Totul era clar: apartamentul urma să fie împărțit între mine și Vlad.

— Nu e corect! am izbucnit eu.
— Ilinca, nu te răzbuna pe Vlad pentru deciziile tatălui tău…

Dar cum să nu mă simt trădată? Cum să accept că toate sacrificiile mele nu au contat?

Au urmat luni de tăcere între mine și Vlad. El m-a sunat o singură dată:

— Ilinca… știu că e greu pentru tine. Nici eu nu am cerut asta. Dacă vrei să rămâi în apartament, putem găsi o soluție…

Vocea lui era calmă, dar simțeam că nu ne vom putea apropia niciodată cu adevărat.

Prietenii mei îmi spuneau să lupt pentru drepturile mele.

— Dă-l în judecată! Nu e normal ce face familia ta!

Dar ce înseamnă „normal” când vine vorba de familie? Ce e dreptate când fiecare are propria lui poveste?

Mama s-a retras tot mai mult în ea însăși. Eu am început să evit casa copilăriei mele. M-am mutat cu chirie într-o garsonieră micuță din Militari. Seara mă uitam la pereții goi și mă întrebam dacă vreodată voi putea ierta.

Într-o zi, Vlad mi-a trimis un mesaj:

„Ilinca, dacă vrei să vorbim… sunt aici.”

Nu i-am răspuns încă. Poate într-o zi voi avea puterea să-l ascult fără să simt furie sau invidie.

M-am întrebat adesea: oare tata chiar m-a iubit? Sau eram doar proiectul lui de succes?

Acum stau singură în garsoniera mea și mă gândesc: ce înseamnă cu adevărat familia? E sângele sau anii petrecuți împreună? Poate voi afla răspunsul într-o zi… Dar voi? Ce ați fi făcut în locul meu?