Casa împărțită: Povestea unei mame între datorie și dreptate

— Nu se poate, mamă! E prea mare casa pentru voi doi. Noi cu copiii stăm înghesuiți la bloc, iar aici aveți atâta loc degeaba! — vocea Ioanei răsuna tăios în sufrageria noastră, unde pereții păreau să se strângă în jurul meu.

Mă uitam la ea și la sora ei, Cristina, care dădea aprobator din cap. Mâinile îmi tremurau pe ceșcuța de cafea, iar soțul meu, Viorel, privea în gol, cu sprâncenele încruntate. Nici nu mai știu când s-a rupt firul acela invizibil care ne ținea aproape ca familie. Poate când au crescut fetele și au plecat fiecare la casa ei, poate când am început să simțim că nu mai suntem decât o povară pentru ele.

— Nu e vorba că nu vrem să vă ajutăm, dar… — am încercat eu să spun, dar Ioana m-a întrerupt brusc:

— Dar ce? Voi nu vă gândiți la noi deloc? La nepoți? La cât ne-ar ajuta să fim aproape unii de alții?

Cristina a oftat și a adăugat:

— Liliana, tu mereu ai zis că familia e pe primul loc. Acum, când avem nevoie de voi, nu vreți să faceți un compromis?

M-am ridicat încet de pe scaun. Am privit pe geam, la grădina pe care o îngrijisem cu atâta drag. M-am văzut pe mine tânără, cu mâinile crăpate de muncă, săpând pământul, plantând pomi, visând la zilele când voi putea sta liniștită la umbra lor. Viorel venea seara târziu de la fabrică și mă lua în brațe, promițându-mi că într-o zi vom avea liniște. Am strâns fiecare leu pentru casa asta. Am renunțat la vacanțe, la haine noi, la ieșiri cu prietenii. Totul pentru ca fetele noastre să aibă un acoperiș sigur deasupra capului.

— Voi nu înțelegeți… — am spus cu voce stinsă. — Casa asta e tot ce avem. E visul nostru. Nu putem s-o împărțim ca pe o prăjitură.

Ioana a izbucnit:

— Dar nu vă cerem s-o vindeți! Doar să facem două apartamente separate! Noi sus, voi jos! E simplu!

Viorel a ridicat privirea:

— Și când nepoții vor crește? Când veți avea nevoie de mai mult spațiu? Ce facem atunci? Ne mutăm noi la bloc?

Cristina a dat din umeri:

— Poate până atunci nici nu mai sunteți aici…

A fost ca o palmă peste față. Am simțit cum mi se taie respirația. Să fie oare atât de ușor pentru ele să ne dea la o parte? Să uite tot ce am făcut pentru ele?

În zilele următoare, discuțiile au devenit tot mai tensionate. Ioana venea cu planuri desenate pe hârtie milimetrică: „Uite aici tragem un perete, aici facem o ușă separată…”. Cristina trimitea mesaje lungi pe WhatsApp despre cât de greu îi este cu doi copii mici într-un apartament cu două camere. Soțul meu se închidea în atelierul lui din curte și nu mai vorbea cu nimeni.

Într-o seară, după ce fetele au plecat trântind ușa, Viorel mi-a spus:

— Liliana, eu nu mai pot. M-am săturat să fiu tras la răspundere pentru tot ce facem sau nu facem. Parcă nu mai suntem părinții lor, ci niște obstacole.

Am plâns împreună până târziu în noapte. Ne-am întrebat unde am greșit. Oare i-am răsfățat prea mult? Oare am făcut prea multe pentru ele? Sau poate am uitat să le arătăm că și noi avem dreptul la fericire?

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ioana în curte, vorbind la telefon cu soțul ei:

— Nu vrea mama să cedeze deloc! Parcă nici nu-i pasă că ne chinuim!

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am apropiat încet și i-am spus:

— Ioana, știi cât am muncit pentru casa asta. Nu pot s-o împart așa ușor.

Ea s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi:

— Dar eu ce să fac? Să stau toată viața la bloc? Tu ai avut șansa ta… Dă-mi și mie o șansă!

Am rămas fără cuvinte. Pentru prima dată am văzut-o nu ca pe fiica mea răsfățată, ci ca pe o femeie disperată să-și găsească locul în lume.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Viorel mi-a spus:

— Poate ar trebui să cedăm… Să le lăsăm casa și noi să ne mutăm undeva mai mic.

M-am uitat la el șocată:

— Și noi? Unde vom fi noi acasă?

Am stat mult timp pe gânduri. Am vorbit cu vecinii, cu preotul din sat, cu sora mea din oraș. Fiecare avea alt sfat: „Nu ceda!”, „Ajută-ți copiii!”, „Gândește-te la bătrânețe!”.

Într-un final am decis să le chemăm pe fete la o discuție serioasă.

— Vrem să vă ajutăm — le-am spus — dar nu putem renunța la tot ce am construit pentru noi. Putem găsi o soluție împreună: poate vă ajutăm cu un avans pentru o casă aproape de noi sau vă sprijinim altfel… Dar casa asta rămâne a noastră cât trăim.

A urmat o liniște apăsătoare. Ioana a început să plângă. Cristina s-a ridicat și a plecat fără să spună nimic.

Au trecut luni de atunci. Relațiile s-au răcit. Ne vedem rar și doar când e nevoie. Casa e tot a noastră, dar uneori mă simt mai singură ca niciodată între pereții ei.

Mă întreb adesea: oare e drept ca după o viață de sacrificii să trebuiască să aleg între liniștea mea și fericirea copiilor mei? Sau poate că adevărata iubire de părinte înseamnă să știi când să spui „nu”? Ce ați fi făcut voi în locul meu?