Casa dintre noi: Povestea unei familii sfâșiate de divorț și lăcomie

— Nu pot să cred că ai ajuns să ceri așa ceva, Rareș! am izbucnit, cu vocea tremurândă de furie și neputință. Stăteam în mijlocul sufrageriei, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Ioana, fiica mea, era lângă mine, palidă și cu ochii roșii de plâns. Rareș, ginerele meu, cel pe care îl primisem în familie ca pe propriul fiu, mă privea acum cu o răceală pe care nu i-o știam.

— Am investit bani în casa asta! Nu e corect să plec cu mâna goală după tot ce am făcut, a spus el apăsat, privind când la mine, când la Ioana.

Așa a început sfârșitul liniștii noastre. Casa asta din cartierul Titan nu era doar niște cărămizi și mortar. Era visul nostru pentru Ioana, locul unde speram să-și crească copiii, să fie fericită. Eu și soția mea, Mariana, am strâns bani ani de zile, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice mofturi. Când Ioana s-a măritat cu Rareș, am decis să le cumpărăm casa asta mică, dar cochetă. Era darul nostru de nuntă.

La început, Rareș părea băiat bun. Respectuos, muncitor, mereu gata să ajute. Îmi aduc aminte cum venea la noi duminica și povestea cu patos despre planurile lui de viitor. Îl priveam ca pe fiul pe care nu l-am avut niciodată. Când au decis să renoveze casa, Rareș s-a implicat trup și suflet. A adus meșteri, a cumpărat materiale, a zugrăvit cu mâna lui pereții. Nu am stat nici eu deoparte – am dat bani pentru mobilă nouă, pentru centrală termică, pentru geamuri termopan.

Anii au trecut și lucrurile s-au schimbat. Rareș a început să stea tot mai mult la serviciu. Ioana se plângea că nu mai comunică, că el e mereu nervos. Am încercat să nu mă bag – „sunt tineri, o să se descurce”, îmi spuneam. Dar într-o seară, Ioana a venit la noi plângând: „Tata, Rareș m-a înșelat.”

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu știam ce să fac – să-l confrunt? Să o susțin pe Ioana? Am ales să-i fiu alături fetei mele. Au urmat luni de scandaluri și certuri. Rareș a plecat de acasă și a cerut divorțul. Credeam că totul se va termina aici.

Dar nu. La scurt timp după ce s-au despărțit oficial, Rareș a venit cu avocatul și a cerut jumătate din casă. „Am investit bani în renovări”, spunea el cu voce rece. „Am dreptul la jumătate.”

M-am simțit trădat. Cum putea să ceară ceva ce nu-i aparținea? Casa era pe numele Ioanei! Am adunat toate facturile, toate chitanțele – majoritatea pe numele meu sau al Ioanei. Dar Rareș avea și el câteva dovezi: transferuri bancare către meșteri, bonuri de materiale.

— Tata, dacă pierdem casa? m-a întrebat Ioana într-o seară târzie, stând la masa din bucătărie.

— Nu o să pierdem nimic! i-am răspuns mai hotărât decât mă simțeam. Dar adevărul era că nu știam ce va decide judecătorul.

Mariana nu mai dormea nopțile. „Nu meritam asta”, ofta ea mereu. Fratele meu îmi spunea să-l dau în judecată pentru calomnie. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Uite ce-a ajuns ginerele lor!”

În ziua procesului am simțit că mi se taie picioarele. Rareș stătea drept în fața judecătorului și explica cum a contribuit la renovare. Avocatul lui insista că fără banii lui casa nu ar fi arătat niciodată așa bine.

Judecătorul ne-a ascultat pe toți. A cerut acte, martori – până și vecinul de vis-a-vis a fost chemat să spună cine venea mai des cu materiale de construcții.

După luni de stres și umilință publică, verdictul a venit: Rareș avea dreptul la o sumă echivalentă cu investiția dovedită în renovări – dar nu la jumătate din casă.

Ioana a izbucnit în plâns de ușurare. Eu am simțit un gol imens în stomac. Nu era vorba doar de bani sau de casă – era vorba de familie, de încredere pierdută.

După proces, Rareș n-a mai dat niciun semn. Casa a rămas a Ioanei – dar liniștea noastră s-a dus pentru totdeauna. Mariana încă oftează când trece prin sufragerie: „Parcă nu mai e acasă aici.”

Uneori mă întreb dacă am greșit undeva – dacă am fost prea generos sau prea naiv. Oare sângele chiar e mai gros decât apa? Sau banii pot rupe orice legătură? Voi ce ați fi făcut în locul meu?