Casa care ne-a rupt sufletul: Povestea unei nedreptăți de familie

— Nu pot să cred, Sorina! Cum să facă așa ceva? — vocea lui Mihai răsuna în bucătăria noastră mică, spartă de ecoul furiei și al neputinței. Ținea în mână o hârtie mototolită, actul de donație pe care părinții lui îl semnaseră cu o zi înainte. Pe mine mă cuprinsese o liniște ciudată, ca înaintea unei furtuni. M-am uitat la el, la omul cu care împărțisem totul de zece ani, și am simțit cum ceva se rupe între noi și lumea pe care o știam.

Totul a început cu o discuție aparent banală, la masa de duminică, când mama lui Mihai, doamna Viorica, a spus pe un ton neutru:
— Am hotărât să trecem casa pe numele Anei. E mai tânără, are nevoie de un început bun.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ana era sora mai mică a lui Mihai, răsfățata familiei, mereu protejată, mereu scutită de orice responsabilitate. Noi locuiam în chirie, ne străduiam să punem bani deoparte pentru un avans la apartament, iar Mihai lucra peste program ca să ne putem permite o viață decentă. Când am auzit decizia socrilor, am simțit că tot efortul nostru a fost aruncat la gunoi.

— Dar noi? — am întrebat cu voce tremurată. — Nu merităm nimic?

Doamna Viorica m-a privit rece:
— Tu nu ești din familia noastră. Și Mihai… el se descurcă. Ana are nevoie de ajutor.

Mihai a încercat să protesteze, dar tatăl lui l-a oprit dintr-un gest:
— Nu vrem discuții. Așa am hotărât.

Am plecat acasă cu ochii în lacrimi. Pentru prima dată în viața mea m-am simțit străină într-o familie în care am investit ani de răbdare și compromisuri. M-am gândit la toate duminicile petrecute la ei, la sărbătorile când găteam împreună, la momentele când îi ajutam fără să cer nimic în schimb. Toate păreau acum fără sens.

În zilele următoare, Mihai s-a închis în el. Îl vedeam cum se luptă cu rușinea și furia. Încerca să fie tare pentru mine, dar îl durea trădarea părinților lui. Eu nu mai puteam merge la serviciu fără să mă gândesc la nedreptatea care ni se făcuse. Colegele mă întrebau ce am pățit, iar eu le răspundeam evaziv. Cum să le explici că familia soțului tău te-a exclus dintr-o singură semnătură?

Într-o seară, Mihai a venit acasă mai devreme decât de obicei. S-a așezat lângă mine pe canapea și m-a luat de mână:
— Sorina, nu vreau să te pierd din cauza lor. Dacă vrei să nu-i mai vedem niciodată, sunt de acord.

Am simțit că mă sufoc. Îl iubeam pe Mihai, dar rana era prea adâncă. Nu voiam să-l pun să aleagă între mine și familia lui, dar nici nu puteam trece peste umilința trăită.

— Nu vreau să-ți cer asta… Dar nu pot să-i mai privesc în ochi. Nu după ce ne-au tratat ca pe niște străini.

Au trecut luni de zile fără să mai vorbim cu socrii. Ana ne trimitea mesaje reci, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat:
— Veniți la ziua mea? Am renovat casa!

Nu i-am răspuns niciodată. În schimb, am început să ne îndepărtăm unul de altul. Mihai devenise tăcut, iar eu mă retrăgeam tot mai mult în muncă. Prietenii noștri nu știau ce se întâmplase cu adevărat și ne evitau subiectul.

Într-o seară ploioasă de toamnă, am primit un telefon neașteptat. Era doamna Viorica:
— Sorina, Mihai… tatăl vostru e bolnav. Poate ar trebui să veniți.

Am simțit un nod în gât. Am mers împreună la spital, dar atmosfera era apăsătoare. Nimeni nu vorbea despre casă sau despre ce se întâmplase. Doar priviri furișe și tăceri grele.

După ce socrul meu s-a însănătoșit, am încercat să discutăm din nou despre nedreptatea făcută. Dar răspunsul a fost același:
— Asta e decizia noastră. Dacă nu vă convine, nu mai veniți.

Atunci am știut că nu mai avem ce căuta acolo. Am rupt orice legătură cu ei. Ani la rând am evitat orice reuniune de familie, orice eveniment unde ar fi putut apărea Ana sau părinții lui Mihai.

Dar rana nu s-a vindecat niciodată cu adevărat. De fiecare dată când vedeam o casă frumoasă sau o familie unită pe stradă, simțeam un gol în suflet. M-am întrebat mereu dacă am făcut bine că am rupt legătura sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru dreptatea noastră.

Acum, după atâția ani, încă mă trezesc uneori noaptea cu gândul la acea zi fatidică. Îmi aud vocea tremurând: „Dar noi? Nu merităm nimic?” Și mă întreb: oare câte familii sunt distruse de astfel de nedreptăți? Oare merită vreodată o casă liniștea sufletului nostru?