Când viața mea nu-mi mai aparținea: Povestea unei bunici din București

— Mamă, nu poți să vii și azi? Te rog, Ilinca are febră și eu am o ședință importantă la birou! — vocea fiicei mele, Raluca, răsună în telefon cu disperare, dar și cu acea notă de așteptare pe care am început să o recunosc prea bine.

E ora 6 dimineața. Încerc să-mi adun gândurile, să-mi amintesc când am dormit ultima dată o noapte întreagă. Mă uit la ceas, la poza lui Ion, soțul meu, care a plecat dintre noi acum trei ani. De atunci, casa e prea mare și prea tăcută. Poate de aceea am acceptat atât de ușor să fiu mereu acolo pentru copiii mei.

— Vin, Raluca. Ajung în jumătate de oră.

Nici nu apuc să-mi beau cafeaua. Îmi iau geanta, pun două mere și o carte de povești și ies pe ușă. Blocul e încă adormit, doar vecina de la trei, doamna Stanciu, mă privește cu milă din spatele perdelei.

Ajung la apartamentul Ralucăi. Ilinca plânge în brațele fratelui ei mai mare, Vlad. Raluca își aranjează grăbită costumul, îmi aruncă un zâmbet vinovat și dispare pe ușă.

— Bunico, mi-e foame! — Vlad mă trage de mână.

— Bunico, vreau la baie! — Ilinca plânge și tușește.

Mă simt ca o piesă într-un mecanism care nu se oprește niciodată. Îi hrănesc, îi spăl, îi duc la grădiniță și la școală, le fac temele, îi culc. Seara, când Raluca și soțul ei, Mihai, vin acasă, sunt prea obosiți să mă întrebe cum sunt. Mă uit la ceas: e 21:30. Mă întorc acasă cu tramvaiul printre oameni grăbiți și obosiți ca mine.

Așa au trecut doi ani. Zilele mele nu-mi mai aparțin. Prietenele mele mă sună tot mai rar. Nu mai merg la cercul de lectură, nu mai merg la biserică duminica. Nici măcar nu mai tricotez pentru mine. Totul e pentru ei.

Într-o seară, la aniversarea mea de 68 de ani, m-am trezit singură în bucătărie cu un tort mic și două lumânări. Raluca m-a sunat să-mi spună că nu poate veni: „Ilinca are teme multe și Mihai lucrează peste program. La mulți ani, mamă! Ne vedem mâine!”

Am plâns atunci pentru prima dată după mult timp. Nu pentru că eram singură, ci pentru că simțeam că nu mai sunt eu însămi. Eram doar „bunica”.

A doua zi, am încercat să vorbesc cu Raluca.

— Mamă, simt că nu mai am timp pentru mine… Poate ar trebui să găsiți o bonă sau să vă organizați altfel…

Raluca s-a uitat la mine ca și cum aș fi trădat-o.

— Cum poți spune asta? Ești singura pe care mă pot baza! Știi cât de greu e la serviciu… Și copiii te iubesc!

Mihai a oftat din sufragerie:

— Toată lumea are nevoie de ajutorul familiei. Așa e la noi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Oare chiar sunt egoistă dacă vreau puțin timp pentru mine?

În zilele următoare am început să mă uit în oglindă altfel. Am văzut riduri noi, ochi obosiți și o femeie care nu mai știa cine este fără rolul de bunică.

Într-o dimineață am întâlnit-o pe doamna Stanciu la piață.

— Maria dragă, nu te-am mai văzut la biserică… Ești bine?

Am izbucnit în lacrimi acolo, între tarabele cu mere și cartofi.

— Nu mai știu cine sunt… Parcă nu mai trăiesc pentru mine…

Ea m-a strâns în brațe:

— Știu cum e… Dar trebuie să ai grijă și de tine. Altfel nu vei mai putea avea grijă nici de ei.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua.

În acea seară am luat o hotărâre grea. Am scris o scrisoare pentru Raluca:

„Draga mea fată,
Te iubesc și îi iubesc pe copii mai mult decât orice pe lume. Dar simt că m-am pierdut pe mine însămi. Am nevoie de timp pentru sufletul meu, pentru prietenele mele, pentru liniștea mea. Voi fi mereu aici dacă aveți nevoie urgentă de mine, dar nu mai pot fi zi de zi la dispoziția voastră. Sper să mă înțelegi.”

A doua zi am lăsat scrisoarea pe masa din bucătărie și am plecat la plimbare prin Herăstrău. Am simțit pentru prima dată după ani că respir aer curat.

Seara, Raluca m-a sunat plângând:

— Mamă… Nu știam că te simți așa… Îmi pare rău… Poate am profitat prea mult de tine…

Am plâns împreună la telefon. A fost greu să pun limite, dar am simțit că mă întorc încet spre mine însămi.

Acum merg din nou la biserică duminica, citesc romane polițiste cu prietenele mele și tricotez pulovere colorate pentru mine. Îmi văd nepoții cu dragoste și răbdare — dar nu mai simt povara unei vieți care nu-mi aparține.

Oare câte bunici din România trăiesc povestea mea? Cât putem sacrifica din noi fără să ne pierdem sufletul? Voi ce ați face în locul meu?