Când trecutul bate la ușă: Povestea unei mame și a unei fiice pierdute

— Mamă, nu mai bate! Nu mai bate, te rog! — vocea Irinei răsuna și acum în mintea mea, ca un ecou care nu vrea să se stingă. Era o seară de iarnă, cu vântul urlând printre blocuri și ploaia bătând în geamuri ca niște pumni mici și reci. În acea noapte, când am deschis ușa apartamentului nostru din cartierul Titan, l-am găsit pe Vlad, nepotul meu de doar patru ani, tremurând pe preș, cu ochii mari și umezi. Irina, fiica mea, nu era nicăieri.

Am tras copilul la piept și am simțit cum inima mi se rupe în două. „Unde e mama ta?” am întrebat cu vocea gâtuită. Vlad a ridicat din umeri și a început să plângă. Am sunat-o pe Irina de zeci de ori în acea noapte. Niciun răspuns. Am ieșit pe scara blocului, am întrebat vecinii, am dat telefoane la prieteni. Nimic. Parcă ar fi fost înghițită de pământ.

A doua zi dimineață, când am dus copilul la grădiniță, educatoarea m-a privit cu milă. „Doamna Maria, totul e bine?” Am dat din cap că da, dar în mine era doar haos. În drum spre casă, am început să mă gândesc la toate certurile noastre din ultimii ani: reproșurile mele că nu are un serviciu stabil, că l-a făcut pe Vlad cu un bărbat care n-a vrut să-l recunoască niciodată, că nu știe să fie mamă. Poate am fost prea dură? Poate am împins-o eu spre prăpastie?

Seara, când Vlad a adormit cu capul pe genunchii mei, am găsit un bilet mototolit în buzunarul gecii lui: „Mamă, nu mă căuta. Nu pot să mai stau aici. Ai grijă de Vlad.” Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. M-am ridicat și am început să plâng în hohote, fără rușine, fără reținere.

Au trecut zilele ca prin ceață. Am anunțat poliția, dar mi-au spus că Irina e majoră și poate pleca dacă vrea. Prietenele mele mă sunau zilnic: „Maria, ai auzit ceva?” „Nu, nimic.” Vecina de la trei șușotea pe scară că Irina sigur s-a apucat de prostii. O altă vecină mi-a adus o supă caldă și mi-a spus să nu disper. Dar disperarea era deja acasă la mine.

Într-o seară, când Vlad s-a trezit plângând după mama lui, l-am luat în brațe și i-am spus: „Mami te iubește foarte mult. O să vină ea.” Dar nu știam dacă spun adevărul sau doar încercam să-mi liniștesc propria vinovăție.

În fiecare zi mă uitam la telefon cu speranța că Irina va suna. În fiecare zi mă uitam la pozele ei din liceu: zâmbet larg, ochi verzi ca iarba proaspătă. Unde greșisem? De ce nu reușisem să fiu mama de care avea nevoie? Îmi aminteam cum îi spuneam mereu: „Irina, trebuie să fii puternică! Nu te baza pe nimeni!” Poate că i-am cerut prea mult.

Într-o după-amiază, când Vlad colora la masă, a sunat cineva la ușă. Era Radu, fratele meu mai mic. „Maria, trebuie să vorbim.” S-a așezat la masă și a oftat adânc. „Am văzut-o pe Irina ieri în Gara de Nord. Era cu un tip dubios. Nu părea bine.”

Am simțit cum mă ia cu amețeală. „De ce nu ai adus-o acasă?”

Radu a dat din umeri: „A fugit când m-a văzut.”

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am rugat pentru Irina așa cum nu m-am rugat niciodată pentru nimeni. Am promis că dacă se va întoarce, n-o să-i mai spun niciodată nimic rău. Că o voi ierta pentru tot și o voi ajuta să se ridice.

Timpul trecea greu. Vlad începea să se obișnuiască fără mama lui, dar eu nu puteam. Într-o zi am găsit în dulapul Irinei un jurnal vechi. L-am deschis cu teamă și am citit pagini întregi despre fricile ei: „Mama nu mă înțelege… Simt că orice fac e greșit… Mi-e frică să-i spun adevărul…”

Adevărul… Ce adevăr? Am început să dau telefoane peste tot: la fostul ei liceu, la prietenele din copilărie. Nimeni nu știa nimic concret. Doar zvonuri: că ar fi plecat cu un bărbat mai în vârstă, că ar fi avut probleme cu drogurile…

Într-o dimineață de primăvară, după aproape două luni de absență, am primit un mesaj: „Mamă, sunt bine. Îmi pare rău pentru tot.” Atât. Am răspuns imediat: „Te rog vino acasă! Vlad are nevoie de tine! Și eu!” Niciun răspuns.

Am început să merg la biserică în fiecare duminică. Preotul m-a ascultat și mi-a spus: „Iertarea e singura cale spre liniște.” Dar cum să ierți când nu știi ce ai de iertat?

Într-o seară târzie de vară, când Vlad dormea deja, am auzit cheia răsucindu-se în ușă. Irina a intrat încet, slabă și palidă ca o umbră. M-am repezit spre ea și am strâns-o în brațe fără să-i spun nimic.

— Mamă… — a șoptit ea printre lacrimi — Nu pot… Nu pot să-ți spun tot…

— Nu trebuie — i-am răspuns tremurând — Doar rămâi aici…

A doua zi dimineață am găsit-o stând lângă patul lui Vlad, mângâindu-i părul.

— Îmi pare rău… — a spus ea încet — Am greșit mult… Dar nu pot schimba trecutul.

— Nici nu trebuie — i-am spus — Important e că ești aici.

Au trecut luni până când Irina a început să vorbească despre ce s-a întâmplat cu adevărat: despre frica de a fi mamă singură, despre presiunea pe care o simțea din partea mea, despre bărbatul care a mințit-o și apoi a abandonat-o într-un oraș străin.

Am plâns împreună multe nopți. Am început să reconstruim încet ceea ce pierdusem: încrederea una în cealaltă.

Astăzi încă mă întreb dacă am făcut tot ce trebuia ca mamă sau dacă vina pentru rătăcirea Irinei e doar a mea. Dar știu sigur un lucru: dragostea nu dispare niciodată cu adevărat.

Oare câte mame își pierd copiii fără să știe unde au greșit? Și câți copii fug de acasă doar pentru că nu se simt înțeleși? Poate că ar trebui să vorbim mai mult despre asta…