Când trecutul bate la ușă: Povestea primei iubiri și a anilor pierduți

— Bună ziua, pot să vă ajut cu ceva?
Vocea ei era caldă, dar privirea părea să mă străpungă. Am rămas în prag, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi adun curajul. Mă uitam la chipul ei și nu-mi venea să cred: aceiași ochi căprui, aceleași pomeți înalți, același zâmbet timid pe care îl vedeam în oglindă în fiecare dimineață.

— Caut pe domnul Mihai Dumitrescu… am reușit să spun, abia șoptit.

Femeia a zâmbit ușor, dar zâmbetul nu i-a ajuns la ochi.

— Tata nu e acasă acum. Pot să vă transmit ceva?

Am simțit cum mi se taie respirația. Tata? Am privit-o mai atent, încercând să-mi reprim gândurile care îmi invadau mintea ca un val rece. Avea vreo treizeci și ceva de ani, iar asemănarea dintre noi era tulburătoare. M-am întrebat, pentru prima dată după atâția ani, dacă nu cumva trecutul meu a lăsat urme mai adânci decât mi-am imaginat vreodată.

M-am prezentat simplu: Elena Popescu. Nu am spus mai mult. Nu puteam. Am lăsat un număr de telefon și am plecat, cu pași grei, simțind că fiecare pas mă îndepărtează de răspunsurile pe care le căutasem toată viața.

În drum spre casă, am rememorat totul. Eram în clasa a douăsprezecea când l-am cunoscut pe Mihai. Era băiatul rebel din clasa paralelă, mereu cu o carte sub braț și o replică ironică pe buze. Ne-am îndrăgostit nebunește, pe ascuns, printre orele de matematică și întâlnirile la cofetăria din colț. Mama nu-l plăcea deloc — „Nu e de tine, Elena! Tu trebuie să mergi la facultate, nu să-ți pierzi vremea cu un visător!” — iar tata nici nu voia să audă de el.

Într-o seară de vară, după ce am luat bacalaureatul, Mihai mi-a propus să fugim împreună la București. Să ne facem o viață a noastră, fără reguli impuse de alții. Am refuzat. Mi-a fost frică. Frică de necunoscut, frică să-mi dezamăgesc părinții, frică să risc totul pentru o iubire care părea prea frumoasă ca să fie adevărată.

Anii au trecut. M-am căsătorit cu Sorin, un bărbat liniștit, stabil, exact ce-și doreau ai mei pentru mine. Am avut doi copii minunați, o casă frumoasă și o viață aparent perfectă. Dar undeva, în adâncul sufletului meu, Mihai a rămas o rană deschisă. Nu l-am uitat niciodată.

Acum, la șaizeci de ani, după ce copiii au plecat la casele lor și Sorin s-a stins după o boală grea, am simțit că nu mai am nimic de pierdut. Am început să-l caut pe Mihai. Am întrebat foști colegi, am răscolit internetul, am găsit adresa lui într-un final. Și iată-mă aici, în fața unei femei care ar putea fi… fiica mea?

Seara aceea a fost un coșmar. Nu am dormit deloc. M-am gândit la toate posibilitățile: dacă Mihai chiar a avut o fiică cu cineva care semăna cu mine? Dacă… dacă eu sunt mama ei? Dar nu era posibil! Sau era? Îmi aminteam perfect acea vară: nu s-a întâmplat nimic între noi care să ducă la așa ceva… sau memoria mă trăda?

A doua zi m-a sunat Mihai.

— Elena? Nu-mi vine să cred… Tu ești?

Vocea lui era aceeași: caldă, ușor ironică.

— Da… eu sunt. Aș vrea să ne vedem.

Ne-am întâlnit la aceeași cofetărie unde ne ascundeam când eram adolescenți. Mihai era schimbat — părul albise complet, dar privirea îi era la fel de vie.

— De ce ai venit acum? m-a întrebat direct.

— Pentru că nu mai pot trăi cu întrebarea „ce-ar fi fost dacă?”. Pentru că vreau să știu dacă am făcut bine sau dacă am pierdut totul din cauza fricii mele.

A oftat adânc.

— Știi… te-am așteptat mult timp. După ce ai plecat, am încercat să te uit. M-am însurat cu Maria — ai cunoscut-o ieri pe fiica noastră, Ana.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— Fiica noastră? am bâiguit.

A zâmbit trist.

— Așa îi spunem noi… Maria a fost mereu geloasă pe tine. Când Ana s-a născut și a început să semene atât de mult cu tine — pentru că Maria văzuse poze cu noi doi din liceu — a început să creadă că tu ești mama ei adevărată. Dar nu ești, Elena. E doar o coincidență ciudată… sau poate destinul are un simț al umorului pe care nu-l vom înțelege niciodată.

Am izbucnit în plâns. Toate angoasele mele s-au risipit într-o clipă și au lăsat loc unui gol imens.

— Și tu? Ești fericit?

A dat din umeri.

— Am fost… cât am putut. Dar mereu m-am întrebat ce-ar fi fost dacă ai fi venit cu mine atunci.

Ne-am despărțit fără promisiuni sau regrete rostite cu voce tare. Doar cu o liniște apăsătoare între noi.

Acum stau la fereastră și mă uit la apusul peste blocurile gri din cartierul copilăriei mele. Mă întreb dacă alegerile noastre ne definesc sau dacă suntem doar victimele fricii și ale timpului pierdut. Oare câți dintre noi trăiesc cu întrebarea „ce-ar fi fost dacă?” fără să aibă curajul să caute răspunsul?

Poate că nu e niciodată prea târziu să ne confruntăm cu trecutul nostru — dar oare merită prețul liniștii pe care am construit-o cu atâta trudă?