Când totul se prăbușește: Povestea mea, a soacrei și a limitelor răbdării

— Nu pot să cred că ai ajuns aici, Magda! Ai 34 de ani și te comporți ca o copilă răsfățată!
Vocea Elenei, soacra mea, răsuna în camera mică, sufocată de mirosul de medicamente și ceaiuri. Încercam să mă ridic din pat, dar durerea din șold mă trăgea înapoi ca o ancoră. M-am uitat la ea cu ochii înlăcrimați, dar nu am avut putere să-i răspund. În mintea mea, se derulau ultimele luni ca un film prost: accidentul stupid de pe trecerea de pietoni, operația, recuperarea care nu mai venea și, peste toate, plecarea lui Radu.

— Nu vreau să te deranjez, Elena. Dacă vrei să pleci, înțeleg… am șoptit, dar vocea mi s-a frânt.

Ea a oftat teatral și a început să strângă hainele de pe scaun. — Nu plec nicăieri. Cine să te spele, cine să-ți aducă mâncare? Crezi că lumea se învârte după tine? Radu e la București, are serviciu. Eu sunt aici pentru că n-am încotro.

Acele cuvinte au tăiat mai adânc decât orice durere fizică. M-am simțit mică, neputincioasă și vinovată că exist. Îmi aminteam cum, înainte de accident, viața mea era o alergare continuă: serviciu la grădiniță, cumpărături, gătit pentru Radu și Mara, fetița noastră de șapte ani. Acum Mara era la mama mea, iar eu eram captivă între pat și privirea critică a Elenei.

În fiecare dimineață, Elena intra în cameră cu o cană de ceai și o listă de reproșuri. — Ai văzut ce dezordine e în bucătărie? Dacă ai fi fost mai atentă… Dacă nu te-ai fi grăbit atunci…

Mă uitam la tavan și încercam să nu plâng. Într-o zi, am auzit-o vorbind la telefon cu sora ei: — Nu știu cât mai rezist. Magda e imposibilă. Nici nu știe să mulțumească.

M-am simțit ca o povară. Într-o seară, când Mara a venit în vizită, am încercat să zâmbesc. — Mami, când vii acasă? Bunica spune că trebuie să fii mai puternică.

Am simțit un nod în gât. — Curând, iubita mea. Curând…

După ce Mara a plecat, Elena a venit lângă patul meu. — Să știi că Radu nu mai vrea să audă de tine. Zice că nu mai poate cu toate problemele astea.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește din nou. — De ce îmi spui asta?

— Pentru că trebuie să știi adevărul. Nu poți trăi în minciună. Dacă nu te ridici mai repede, o să rămâi singură.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să-i fac pe plac Elenei: mesele de duminică, cadourile de Crăciun, zâmbetele forțate la aniversări. Niciodată nu a fost destul.

A doua zi dimineață am încercat să mă ridic singură din pat. Am căzut pe podea și am izbucnit în plâns. Elena a venit alergând și m-a ridicat fără un cuvânt. Pentru prima dată am văzut lacrimi în ochii ei.

— De ce plângi? am întrebat-o printre sughițuri.

— Pentru că nu știu cum să te ajut fără să te rănesc. Și pentru că mi-e frică… mi-e frică să nu rămâi așa pentru totdeauna.

Am rămas amândouă tăcute mult timp. În zilele următoare, ceva s-a schimbat între noi. Elena nu mai critica totul; uneori îmi aducea flori din grădină sau îmi citea din revistele ei vechi. Eu am început să-i spun ce simt: frica de abandon, dorul de Mara, furia față de Radu.

Într-o după-amiază ploioasă, Radu a apărut pe neașteptate. — Am venit să văd cum sunteți.

Elena s-a retras discret în bucătărie. Eu l-am privit pe Radu cu un amestec de dor și resentiment.

— De ce ai plecat?

— Nu am știut cum să fac față… Totul m-a depășit. Mama ta m-a sunat zilnic, Mara plângea după tine… Am fugit ca un laș.

— Știi cât de greu mi-a fost?

— Știu… Dar vreau să încercăm din nou. Pentru Mara.

Nu i-am răspuns atunci. L-am lăsat să plece fără promisiuni sau reproșuri. În acea seară, Elena mi-a adus o cană cu lapte cald.

— Poate că niciuna dintre noi nu e perfectă, Magda. Dar suntem familie.

Am zâmbit trist și am simțit pentru prima dată o urmă de speranță.

Acum, când mă uit în urmă la acele luni întunecate, mă întreb: cât putem duce înainte să ne frângem? Și cât din ceea ce numim recunoștință este doar frica de a nu rămâne singuri?