Când telefonul doare: Povestea unei mame din Iași și a fiicei ei îndepărtate

— Mamă, ai putea să-mi trimiți iar niște bani? Nu mai am cu ce să plătesc chiria luna asta. Vocea Martei răsună în telefon, tăioasă și grăbită, ca și cum fiecare cuvânt ar fi o povară pe care nu vrea să o poarte. Mă uit la soțul meu, Doru, care stă la masă cu mâinile încrucișate pe piept, privindu-mă cu acea expresie pe care am ajuns să o urăsc: „Iar?”

— Marta, știi că nu ne e ușor nici nouă… încerc să spun, dar mă opresc. Știu deja răspunsul. O să-mi spună că nu înțeleg, că viața la București e scumpă, că toți colegii ei primesc ajutor de la părinți. Și eu, ca de fiecare dată, voi ceda. Pentru că e copilul meu. Pentru că nu pot suporta gândul că ar putea suferi.

Închid telefonul și simt cum mă apasă tăcerea din casă. Doru oftează adânc.

— Nu vezi că te folosește? De câte ori a sunat doar să te întrebe ce mai faci?

Nu răspund. Îmi amintesc de zilele când Marta era mică și venea alergând la mine cu genunchii juliți, plângând. Atunci știam ce să fac: o luam în brațe, îi pupam rana și totul trecea. Acum nu mai știu cum să-i alin durerea. Sau dacă mai e vorba de durere. Poate doar de obișnuință.

Seara, stau pe marginea patului și mă uit la poza noastră din vacanța la mare, când Marta avea doisprezece ani. Zâmbea larg, cu părul ud lipit de obraji. Atunci credeam că vom fi mereu aproape. Dar ceva s-a rupt între noi când a plecat la facultate. La început mă suna des, îmi povestea totul: despre profesori, colegi, băiatul care îi plăcea. Apoi telefoanele au devenit tot mai rare și mai scurte. Acum sună doar când are nevoie de ceva.

— Poate am greșit undeva, îi spun lui Doru într-o seară. Poate am fost prea permisivi. Sau poate prea protectori.

— Nu e vina ta, Barbara. Copiii uită repede cât ai făcut pentru ei. Când au nevoie, își amintesc.

Dar nu pot să cred că totul se reduce la bani. Oare chiar atât de puțin înseamnă dragostea mea pentru ea?

Într-o duminică, încerc să o sun fără motiv. Răspunde după al treilea apel.

— Ce e, mamă? Sunt ocupată.

— Voiam doar să aud ce mai faci…

— Bine, bine… Uite, te sun eu mai târziu.

Nu mă sună niciodată înapoi.

Încep să mă întreb dacă nu cumva am crescut-o prea dependentă de noi. Sau poate prea independentă? Îmi amintesc cum îi făceam mereu pachet cu mâncare, cum îi spălam hainele chiar și când era adolescentă. Poate ar fi trebuit să o las să se descurce singură mai devreme.

Într-o zi primesc un mesaj: „Mamă, îmi pare rău dacă te-am supărat. Am mult pe cap.” Mă bucur pentru o clipă, dar apoi văd continuarea: „Poți să-mi trimiți 300 de lei până mâine?”

Merg la bancă fără să spun nimic lui Doru. Îmi spun că e ultima dată. Dar știu că nu va fi.

Seara, la cină, Doru izbucnește:

— Nu vezi că ne distruge relația? Tu nu mai trăiești decât pentru ea! Eu nu mai exist pentru tine!

Îl privesc neputincioasă. Între mine și Marta s-a ridicat un zid invizibil, dar între mine și Doru s-a adâncit o prăpastie. Nu știu cum să le salvez pe amândouă.

Într-o zi mă hotărăsc să merg la București fără să-i spun Martei. O găsesc într-o garsonieră mică și dezordonată, cu ochii obosiți și cearcăne adânci.

— Mamă! Ce cauți aici?

— Am vrut doar să te văd… Să stăm puțin de vorbă.

Se uită la mine ca la o străină.

— N-am timp acum… Am un proiect de terminat.

Îi las o pungă cu mâncare pe masă și plec fără să spun nimic. Pe drum spre gară plâng în tăcere.

Ajunsă acasă, Doru mă ia în brațe pentru prima dată după mult timp.

— Trebuie să-i dai drumul, Barbara. S-o lași să cadă dacă trebuie. Poate așa va învăța să se ridice singură.

Dar cum poți să-ți lași copilul să cadă? Cum poți să nu răspunzi când te sună?

În fiecare zi mă lupt cu mine însămi: între dorința de a o proteja și nevoia de a o lăsa să devină adult. Între iubirea care doare și speranța că într-o zi va suna doar ca să-mi spună „Te iubesc”.

Oare există vreun moment în care dragostea de mamă devine prea mult? Sau prea puțin? Voi ce ați face în locul meu?