Când teama îți bate la ușă: Povestea unei schimbări de locuință și a unei trădări de familie

— Nu înțelegi, Irina, e spre binele tuturor! — vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și mirosul de ciorbă uitată pe foc. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se fixa pe faianța crăpată, ca și cum acolo aș fi găsit răspunsul la dilema care mă măcina de zile întregi.

— Dar de ce trebuie să fie apartamentul pe numele dumneavoastră? — am întrebat cu voce stinsă, încercând să-mi ascund frica. — Nu putem face schimbul pur și simplu?

Viorica a oftat teatral, ridicând din umeri cu o superioritate care mă făcea să mă simt din ce în ce mai mică. — Pentru că așa e mai sigur pentru toată lumea. Tu ai copii mici, nu știi ce se poate întâmpla. Eu am experiență, știu să gestionez lucrurile. Și-apoi, apartamentul meu e mai mare, ai să vezi ce bine o să vă fie acolo!

Am simțit cum mă sufoc. Marius, soțul meu, stătea între noi ca un copil prins la mijloc între două tabere. Nu spunea nimic. Doar își frământa mâinile și se uita când la mine, când la mama lui. În ochii lui citeam aceeași teamă pe care o simțeam și eu: dacă refuzăm, ce se va întâmpla cu familia noastră? Dacă acceptăm, ce pierdem?

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin apartamentul nostru micuț din Drumul Taberei, atingând pereții, privindu-mi copiii adormiți. Era casa noastră, singurul loc unde mă simțeam în siguranță după ani de chirii și mutări. Dar Viorica avea dreptate într-un singur lucru: apartamentul ei era mai mare, aproape de școală și parc. Dar de ce voia să fie totul pe numele ei?

A doua zi, la serviciu, nu m-am putut concentra deloc. Colega mea, Alina, m-a tras deoparte la pauză.

— Ce ai pățit? Pari că vezi fantome.

I-am povestit totul, iar ea a oftat adânc.

— Irina, ai grijă. Am auzit atâtea povești cu soacre care au rămas cu casele copiilor… Nu semna nimic fără avocat!

Seara, când am ajuns acasă, Marius mă aștepta cu ochii roșii de oboseală.

— Mama insistă… Zice că dacă nu acceptăm până la sfârșitul lunii, nu mai discută cu noi.

— Și tu ce vrei? — l-am întrebat cu voce joasă.

— Nu știu… Mi-e frică să nu stricăm relația cu ea. Dar mi-e frică și să nu rămânem fără nimic.

Am început să ne certăm aproape zilnic. Copiii ne priveau speriați din pragul ușii. Marius era prins între loialitatea față de mine și dependența emoțională față de mama lui. Eu simțeam că mă lupt singură cu un zid de neîncredere și manipulare.

Într-o duminică dimineață, Viorica a venit neanunțată cu o mapă plină de acte.

— Uite aici contractul de donație. E simplu: tu îmi dai apartamentul tău, eu îl dau pe al meu vouă. Totul legalizat la notar. Dacă nu vrei, spune acum!

Am luat hârtiile cu mâini tremurânde. Am citit fiecare rând cu inima strânsă. Nu era niciun paragraf care să mă protejeze dacă ceva merge prost. Dacă Viorica se răzgândește? Dacă ne dă afară? Dacă vinde apartamentul?

— Nu pot semna așa ceva — am spus încet. — Vreau să mergem la un avocat.

Viorica s-a înroșit la față.

— Nu ai încredere în mine? După tot ce am făcut pentru voi?

— Nu e vorba de încredere… E vorba de siguranța copiilor mei.

A izbucnit într-o tiradă despre nerecunoștință și cât de mult s-a sacrificat pentru noi. Marius tăcea, iar eu simțeam că mă prăbușesc sub greutatea vinovăției pe care încerca să mi-o pună pe umeri.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Viorica nu mai răspundea la telefon. Marius era tot mai absent. Copiii întrebau de bunica lor.

Am mers singură la un avocat. Am aflat că dacă semnez contractul propus de Viorica, nu mai am niciun drept asupra apartamentului meu. Că există riscul să rămânem fără nimic dacă ea decide să vândă sau să ne dea afară.

Când i-am spus lui Marius ce am aflat, a izbucnit:

— Mama nu ar face niciodată asta! E mama mea!

— Și eu sunt mama copiilor tăi! — am strigat printre lacrimi.

În acea seară am dormit separat pentru prima dată în zece ani de căsnicie.

Au urmat săptămâni grele. Viorica a început să vorbească urât despre mine rudelor și vecinilor. Marius era tot mai distant. Eu mă simțeam izolată și trădată.

Într-o zi, am primit o scrisoare recomandată: Viorica ne anunța că nu mai dorește nicio schimbare de apartament și că nu vrea să mai audă de noi până nu „învățăm să avem încredere”.

Am plâns ore întregi. Dar apoi am simțit o eliberare ciudată: nu mai trebuia să aleg între liniștea mea și dorințele altora.

Marius a început încet-încet să vadă lucrurile altfel. A venit într-o seară la mine și m-a luat în brațe.

— Îmi pare rău… N-am vrut să te pun în situația asta.

Nu știu dacă relația noastră va fi vreodată la fel ca înainte. Dar știu că am făcut ce trebuia pentru copiii mei și pentru mine.

Mă întreb uneori: cât de mult ar trebui să riscăm pentru familie? Și unde tragem linia între iubire și manipulare? Poate voi aveți un răspuns…