Când tata a bătut la ușă după cincisprezece ani

— Tamara, deschide ușa! Vocea aceea, aspră și străină, mi-a străbătut sufletul ca un cuțit. Nu o mai auzisem de cincisprezece ani. Mâinile îmi tremurau pe clanță, iar inima îmi bătea atât de tare încât mă temeam că o va auzi și el, dincolo de ușă. Mama, care tocmai ieșise din bucătărie cu un șorț pătat de făină, s-a oprit ca împietrită. Ochii ei s-au umplut de lacrimi și a șoptit: — Nu-i deschide, Tamara. Dar eu am deschis.

În prag stătea tata. Nu mai era bărbatul din pozele vechi, cu zâmbet larg și ochi calzi. Era îmbătrânit, cu obrajii supți și privirea rece. M-a privit de parcă eram o străină. — Ai crescut, a spus sec. Am simțit cum toată copilăria mea fără el mi se adună în gât, ca un nod pe care nu-l puteam înghiți.

— Ce vrei? am întrebat, încercând să-mi țin vocea fermă.

A intrat fără să ceară voie. Mama s-a retras în spatele meu, ca și cum ar fi vrut să mă apere. Tata s-a așezat la masă, acolo unde bunica obișnuia să ne servească plăcinte cu mere în zilele de sărbătoare. — Am auzit că a murit mama ta, a spus către mama. Și că Tamara a rămas cu casa și ceva bani. Apoi s-a uitat la mine: — E dreptul meu să primesc jumătate.

Am simțit cum mă sufoc. Toți anii în care am visat că va veni să mă vadă la serbare, că va veni să mă ia în brațe când plâng, că va fi acolo la majoratul meu — toți acei ani s-au transformat într-o cenușă amară. El nu venise pentru mine. Venise pentru bani.

Mama a izbucnit: — Cum poți să ceri așa ceva? N-ai fost aici niciodată! Ai uitat cum ai plecat? Cum ai lăsat-o pe Tamara să crească fără tată?

Tata a ridicat din umeri: — Legea e lege. Sunt tatăl ei.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Nu mai eram copilul care plângea noaptea după el; eram femeia care trebuia să-și apere viața construită din nimic. Am încercat să-i explic: — Bunica mi-a lăsat casa pentru că m-a crescut. Tu n-ai fost aici niciodată! Nu știi nimic despre mine!

El a râs scurt: — Nu contează. Avocatul meu spune că am dreptul la jumătate.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a umplut de hârtii, telefoane și vizite la notar. Mama plângea nopți întregi, iar eu mă simțeam ca un copil aruncat între doi adulți care nu mai știau ce înseamnă dragostea. Prietena mea cea mai bună, Irina, încerca să mă liniștească: — Nu-l lăsa să-ți ia liniștea! Dar cum să nu-mi ia liniștea când tot ce aveam era amenințat?

Într-o seară, după ce mama adormise epuizată de atâta plâns, am ieșit pe balcon și l-am sunat pe tata. Vocea lui era rece ca întotdeauna.

— De ce faci asta? am întrebat printre lacrimi.

— Pentru că pot, Tamara. Și pentru că viața nu e dreaptă cu nimeni.

— Dar eu sunt fiica ta! Nu-ți pasă deloc?

A tăcut o clipă. — Nu știu ce vrei de la mine. S-au dus vremurile alea… Acum fiecare pentru el.

Am închis telefonul tremurând. În noaptea aceea am visat-o pe bunica. M-a luat în brațe și mi-a spus: „Nu lăsa banii să-ți fure sufletul.” M-am trezit plângând.

Procesul a durat luni întregi. Tata venea la tribunal cu un costum ieftin și cu privirea aceea de om obosit de viață. La fiecare termen speram că va renunța, că va vedea cât rău ne face. Dar nu renunța.

Într-o zi, după o ședință lungă la tribunal, l-am găsit pe tata pe banca din fața clădirii. Am mers lângă el și am stat o vreme în tăcere.

— Ți-e greu? m-a întrebat brusc.

— Da, i-am răspuns sincer. Mi-e greu să te văd așa… Mi-e greu să cred că banii sunt tot ce contează pentru tine.

A oftat adânc. — N-ai idee cât am pierdut în viața asta, Tamara… Poate că nu merit nimic din ce cer acum. Dar n-am știut niciodată cum să fiu tată.

Am simțit pentru prima dată milă pentru el. Dar nu era destul ca să-l iert.

Judecătorul a decis: tata avea dreptul la o parte din moștenire, dar nu la jumătate. A primit o sumă de bani și a dispărut din nou din viața mea, la fel de brusc cum apăruse.

Casa bunicii a rămas goală mult timp după aceea. Eu și mama ne-am mutat într-un apartament mic, dar liniștit. Am început să reconstruim ceea ce pierdusem: încrederea una în cealaltă și speranța că putem merge mai departe.

Uneori mă gândesc la tata și la tot ce s-a întâmplat. Îmi dau seama că unele răni nu se vindecă niciodată cu adevărat, dar putem învăța să trăim cu ele.

Oare chiar putem ierta orice? Sau sunt lucruri peste care nu se poate trece niciodată?