Când succesul l-a orbit pe Vlad: Povestea unei iubiri uitate

— Irina, nu mai pot, nu mai rezist! vocea lui Vlad răsună în apartamentul nostru mic din cartierul Titan, cu o disperare pe care nu o mai auzisem de ani de zile. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strânse în jurul unei căni de ceai rece. Mă uitam la el, la bărbatul care cândva îmi promitea stelele și care acum părea doar o umbră a celui ce fusese.

Nu știam dacă să-l compătimesc sau să-l urăsc. În urmă cu cinci ani, Vlad era totul pentru mine. Îmi aducea flori fără motiv, mă lua de mână pe stradă și îmi șoptea la ureche că sunt femeia vieții lui. Împreună am trecut prin zilele grele, când salariul meu de educatoare abia ajungea pentru chirie și el lucra la două joburi ca să ne putem permite un concediu la mare.

Apoi, totul s-a schimbat. Vlad a primit o ofertă la o firmă mare de IT din București. Salariul era triplu, programul flexibil. Dintr-o dată, viața noastră s-a umplut de haine scumpe, telefoane noi și cine la restaurante unde nu știam să pronunț meniurile. Dar odată cu banii, Vlad a început să se schimbe. Nu mai venea acasă la timp, telefonul îi vibra mereu cu mesaje de la „colege”, iar serile noastre liniștite au fost înlocuite cu evenimente mondene unde eu mă simțeam invizibilă.

— Irina, trebuie să mă înțelegi! E presiune mare la muncă, toți trag de mine! îmi spunea el când încercam să-i vorbesc despre noi.

— Dar eu? Cine trage de mine? Cine mă mai vede? am izbucnit într-o seară, dar el doar a oftat și a ieșit pe ușă fără să răspundă.

Așa au trecut lunile. Eu am rămas aceeași Irina simplă, cu vise mici și dorința de a avea o familie adevărată. El s-a pierdut printre oameni importanți, proiecte și promisiuni. Într-o zi, am găsit un mesaj pe telefonul lui: „Mi-a plăcut seara trecută. Să repetăm?” Semnat: Roxana. Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

Am încercat să vorbim, să reparăm. Dar Vlad era mereu prea ocupat sau prea obosit. Până într-o zi când mi-a spus sec:

— Irina, cred că avem nevoie de o pauză. Nu mai suntem pe aceeași lungime de undă.

Am plâns zile întregi. Mama mi-a spus să fiu tare, prietenele m-au sfătuit să-l las. Dar eu încă speram că va reveni la mine. Am rămas în apartamentul nostru, cu amintirile și tăcerea care mă apăsa ca o piatră pe piept.

Timpul a trecut. Vlad a urcat tot mai sus. Îl vedeam la televizor, dând interviuri despre succes și inovație. Eu mergeam la școală, îi învățam pe copii să scrie și să citească, și încercam să-mi reconstruiesc viața fără el.

Apoi, într-o zi ploioasă de toamnă, l-am găsit pe Vlad la ușa mea. Era palid, ochii îi erau roșii de nesomn.

— Irina… am nevoie de tine. M-au dat afară. Firma s-a închis peste noapte. Roxana m-a părăsit când a aflat că nu mai am bani. Nu mai am pe nimeni.

L-am privit lung. În mintea mea se derulau toate momentele în care am fost invizibilă pentru el, toate serile în care am adormit plângând.

— Și eu? Unde eram eu când tu aveai totul? am întrebat cu voce tremurată.

A căzut în genunchi în fața mea.

— Am fost un prost! N-am știut să te prețuiesc… Te rog, dă-mi o șansă!

Am simțit cum furia și mila se luptau în mine. L-am lăsat să intre, i-am făcut un ceai și l-am ascultat povestind despre prietenii falși care l-au părăsit când nu mai avea ce oferi.

— Irina, tu ai fost singura care m-a iubit pentru ceea ce sunt… Nu pentru bani sau statut.

Noaptea aceea a fost lungă. Am vorbit despre trecut, despre greșeli și regrete. L-am întrebat dacă ar fi venit la mine dacă nu ar fi pierdut totul.

— Nu știu… Poate că nu. Dar acum știu ce contează cu adevărat.

A doua zi dimineață, l-am privit cum doarme pe canapea. M-am întrebat dacă pot ierta tot ce s-a întâmplat sau dacă e prea târziu pentru noi.

Viața nu e ca în filmele romantice. Oamenii greșesc, rănesc și uneori realizează prea târziu ce au pierdut. Dar oare merită să-i mai dai o șansă celui care te-a uitat atunci când avea lumea la picioare?

Mă uit la Vlad și mă întreb: Poate dragostea adevărată să ierte orice? Sau unele răni nu se vindecă niciodată?