Când succesul devine o povară: Povestea Laurei și a lui Radu

— Laura, nu mai pot! Nu mai pot să fiu doar soțul Laurei, directoarea aia de la București!
Vocea lui Radu răsuna în bucătăria noastră mică, printre aburii cafelei reci și farfuriile nespălate. Era sâmbătă dimineața, dar liniștea obișnuită a weekendului fusese spulberată de o ceartă care mocnea de luni bune. Mă uitam la el, cu ochii roșii de nesomn și mâinile tremurânde, și nu știam dacă să plâng sau să țip.

— Radu, nu e vina mea că am primit promovarea. Am muncit pentru asta. Știi cât am tras… Știi cât am sacrificat!

El a râs scurt, amar:

— Da, ai sacrificat! Dar pe mine m-ai întrebat vreodată ce simt? Sau pe Mara? Când ai fost ultima dată la serbarea ei? Sau când ai stat cu noi fără să te uiți la telefon din cinci în cinci minute?

M-am simțit ca un copil prins cu minciuna. Avea dreptate. În ultimele luni, viața mea fusese o cursă între ședințe, deadline-uri și telefoane urgente. Mara, fetița noastră de opt ani, mă privea tot mai des cu ochi triști, iar Radu… Radu se pierdea încet-încet în umbra mea.

Am crescut într-un apartament de două camere din Ploiești, cu părinți muncitori care au pus mereu familia pe primul loc. Tata lucra la rafinărie, mama era educatoare. Am visat mereu să ajung cineva, să nu depind de nimeni. Când l-am cunoscut pe Radu la facultate, m-a cucerit cu simplitatea și umorul lui. El era genul care se mulțumea cu puțin, eu voiam totul. Ne-am căsătorit repede, am făcut-o pe Mara și ne-am mutat la București pentru jobul meu.

La început, Radu era mândru de mine. Îmi aducea flori la birou, mă lăuda prietenilor lui. Dar după ce a rămas fără serviciu la firma de construcții, ceva s-a rupt. A început să stea mai mult acasă, să gătească, să o ducă pe Mara la școală. Eu veneam târziu, obosită și nervoasă. Îl vedeam cum se uită la mine cu reproș, dar nu spuneam nimic.

Într-o seară, după încă o zi lungă la birou, l-am găsit pe Radu în sufragerie, cu un pahar de vin în față.

— Laura, trebuie să vorbim serios. Nu mai merge așa. Ori alegi familia, ori cariera.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Cum adică? Nu pot să le am pe amândouă?

— Nu când una le distruge pe celelalte! Eu nu mai sunt bărbatul casei aici. Mara are nevoie de tine. Eu… eu nu mai știu cine sunt lângă tine.

Am izbucnit în plâns. M-am simțit vinovată și furioasă în același timp. De ce trebuia să aleg? De ce succesul meu îl făcea pe el să se simtă mic?

Zilele următoare au fost un coșmar. La birou eram lăudată pentru rezultate, acasă eram privită ca o străină. Mara mă întreba timid dacă pot veni la serbarea ei de Crăciun. Colegele mă invidiau pentru salariu și poziție, dar habar n-aveau cât doare singurătatea de acasă.

Mama m-a sunat într-o seară:

— Laura, tu ești bine? Am vorbit cu Radu… mi-a zis că sunteți tensionați.

— Mamă, nu știu ce să fac… Dacă renunț acum, pierd tot ce am construit. Dacă nu renunț… îi pierd pe ei.

— Fata mea, fericirea nu se măsoară în funcții sau bani. Dar nici sacrificiul nu trebuie să fie doar al tău.

Am stat mult pe gânduri după discuția asta. Într-o noapte, l-am găsit pe Radu făcând bagajele.

— Pleci?

— Nu știu… Poate ar trebui să ne dăm timp să ne gândim ce vrem cu adevărat.

Mara a apărut în ușă, cu ochii mari:

— Tati? Pleci?

Radu s-a uitat la mine disperat:

— Laura, nu vreau să te oblig să alegi. Dar nici nu pot trăi așa.

Am decis să mergem la consiliere de cuplu. Prima ședință a fost un dezastru: eu plângeam continuu, Radu abia vorbea. Psihologul ne-a întrebat:

— Ce vă doriți cu adevărat unul de la celălalt?

Eu am spus:

— Să fim din nou o familie.

Radu a spus:

— Să nu mă mai simt inutil.

Am început să fac mici schimbări: am refuzat câteva delegații externe, am încercat să ajung acasă mai devreme. Radu s-a angajat part-time la o firmă mică de proiectare. Mara era fericită când ne vedea împreună la masă.

Dar rana rămânea acolo. Oricât încercam să reparăm lucrurile, simțeam că nu mai suntem aceiași oameni ca la început. Uneori îl surprindeam pe Radu uitându-se lung la mine când vorbeam despre serviciu — un amestec de admirație și resentiment.

Într-o seară friguroasă de februarie, după ce Mara a adormit, am stat amândoi pe canapea și am vorbit deschis:

— Laura, eu te iubesc. Dar nu pot trăi mereu cu sentimentul că sunt mai puțin decât tine.

— Nu ești mai puțin! Ești tatăl copilului meu și omul care m-a susținut mereu.

— Poate că trebuie să învățăm să fim fericiți fiecare cu drumul lui… sau să găsim un drum nou împreună.

Nu știu ce va urma. Poate vom reuși să ne regăsim sau poate drumurile noastre se vor despărți. Dar știu sigur că succesul nu valorează nimic dacă acasă te așteaptă doar tăcerea și ochii triști ai celor dragi.

Oare câte femei ca mine au fost puse în fața acestei alegeri? De ce trebuie mereu ca succesul uneia să fie eșecul celuilalt? Voi ce ați fi făcut în locul meu?