Când Soțul Meu Mi-a Spus Că M-am Îngrășat: O Poveste Despre Răni Nevăzute și Alegeri Grele

— Irina, ai văzut unde mi-e cămașa albastră? Și… poate ar trebui să mai lași prăjiturile alea, nu crezi că ai pus ceva pe tine?

Am rămas cu mâna în aer, ținând farfuria cu felii de chec pentru copii. Inima mi-a sărit o bătaie. Radu nu ridicase niciodată tonul la mine, dar cuvintele lui au tăiat mai adânc decât orice ceartă. M-am uitat la el, încercând să-mi găsesc vocea, dar tot ce am reușit să spun a fost:

— Poate dacă ai fi acasă mai des, ai vedea că nu doar prăjiturile mă fac să mă simt grea.

A tăcut. S-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea. Copiii, Mara și Vlad, s-au oprit din joacă și au privit spre noi. Am simțit cum rușinea îmi urcă în obraji. Am lăsat farfuria pe masă și am ieșit pe balcon, trântind ușa după mine.

Afară era frig, dar nu-mi păsa. Mi-am strâns brațele în jurul corpului și am început să plâng în surdină. Nu era vorba doar de kilogramele în plus. Era vorba de toate serile în care Radu venea târziu, mirosind a bere și a fum de țigară, de toate zilele în care mă simțeam singură printre scutece, teme și vase nespălate.

În seara aceea, după ce copiii au adormit, Radu a încercat să deschidă o discuție:

— Irina, nu voiam să te rănesc. Dar… nu mai ești ca înainte. Parcă nu-ți mai pasă de tine.

Am izbucnit:

— Nu-mi pasă? Tu știi cât mă lupt să țin totul pe linia de plutire? Tu știi cum e să nu ai timp nici să faci un duș fără să bată cineva la ușă? Când ai stat ultima dată cu copiii ca să pot ieși din casă singură?

A dat din umeri, jenat:

— Am serviciu… Știi cât trag la muncă.

— Și eu trag! Numai că munca mea nu se vede. Nu se plătește. Nu se apreciază. Tot ce vezi tu e că m-am îngrășat.

Am dormit spate în spate. Zilele următoare au fost reci. Radu a început să stea și mai mult peste program. Eu m-am refugiat în dulapul cu dulciuri, apoi m-am simțit vinovată și am încercat să țin dietă. Mara a întrebat într-o zi:

— Mami, tu de ce plângi când crezi că nu te vede nimeni?

Mi s-a rupt sufletul. Am realizat că nu doar eu sufăr, ci și copiii simt tensiunea dintre noi.

Într-o sâmbătă, mama mea a venit pe neașteptate. M-a privit lung:

— Irina, tu nu mai ești tu. Ce se întâmplă?

Am izbucnit:

— Nu mai pot, mamă! Simt că mă pierd. Radu nu mă vede decât când are ceva de reproșat. M-am transformat într-o umbră.

Mama m-a strâns în brațe:

— Draga mea, nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești sau cât valorezi. Nici măcar pe soțul tău.

Vorbele ei m-au urmărit toată ziua. Seara, când Radu a venit acasă, am decis să vorbim deschis.

— Radu, trebuie să schimbăm ceva. Nu mai pot trăi așa. Nu vreau ca Mara și Vlad să creadă că așa arată o familie normală.

S-a uitat la mine obosit:

— Ce vrei să fac?

— Vreau să fii prezent. Vreau să mă ajuți. Vreau să mă vezi.

A oftat:

— Nu știu dacă pot… Parcă suntem doi străini.

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. Am început să merg la terapie singură. Am încercat să mă regăsesc printre bucățile de femeie care rămăseseră după ani de sacrificii.

Radu s-a mutat la fratele lui pentru o vreme. Copiii au suferit, dar încet-încet am început să ne găsim un nou echilibru. Am slăbit câteva kilograme, dar nu asta conta cel mai mult. Am început să zâmbesc din nou.

Într-o zi, Radu m-a sunat:

— Irina… Mi-e dor de voi. Poate am greșit mult.

Nu i-am răspuns imediat. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că am dreptul să aleg ce e mai bine pentru mine.

Acum mă uit în oglindă și văd o femeie obosită, dar mai puternică decât oricând. Oare câte dintre noi ajungem să ne pierdem identitatea printre griji și așteptări? Și câți bărbați își dau seama cât rău pot face cu o singură remarcă neatentă?