Când sângele nu mai leagă: povestea unei surori pierdute în lupta pentru moștenire

— Nu ai niciun drept, Ana! Totul mi se cuvine mie, eu am avut grijă de mama în ultimii ani!
Cuvintele Irinei au căzut ca un trăsnet peste liniștea din sufrageria noastră veche, cu miros de lemn ars și amintiri prăfuite. Mâinile îmi tremurau pe marginea mesei, iar ochii mi se umpleau de lacrimi pe care nu voiam să le vadă. Eram două surori, crescute sub același acoperiș, împărțind aceeași pătură în nopțile reci și aceleași vise de copil. Acum, între noi era un zid rece, construit din acte notariale și vorbe grele.

Tata murise cu un an în urmă, iar mama s-a stins la scurt timp după el. Casa din Piatra Neamț, cu grădina plină de meri și vișini, era tot ce ne mai lega de copilărie. Dar pentru Irina, casa devenise doar o proprietate pe care voia să o vândă cât mai repede. Eu nu puteam. Pentru mine, fiecare colț avea o poveste: bucătăria unde mama făcea cozonaci de Crăciun, podul unde ne ascundeam când ploua afară, leagănul din curte pe care tata îl reparase de zeci de ori.

— Irina, nu vreau nimic altceva decât să păstrăm casa. Putem să o împărțim, să găsim o soluție… Nu trebuie să ne certăm pentru bani.

Ea a râs scurt, un râs amar care nu-i semăna deloc.

— Tu mereu ai fost visătoarea familiei. Eu am rămas aici, am renunțat la tot ca să am grijă de mama. Tu ai plecat la București, ai avut viața ta. Acum vrei să te întorci și să iei jumătate din ce am muncit eu?

Mi-am mușcat buza ca să nu izbucnesc în plâns. Da, plecasem la facultate la București, dar mă întorceam acasă la fiecare sărbătoare, la fiecare aniversare. Trimiteam bani când puteam și vorbeam cu mama aproape zilnic. Dar Irina avea dreptate într-un fel: ea rămăsese aici, prinsă între datoriile casei și boala mamei.

În zilele următoare, discuțiile noastre au devenit tot mai reci. Avocatul ne-a chemat la birou pentru succesiune. Am stat una lângă alta pe scaunele tari, fără să ne privim. Când notarul a citit testamentul — totul împărțit egal — Irina a izbucnit:

— Nu e corect! Eu am sacrificat totul! Ana nu merită nimic!

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Nu era vorba doar despre bani sau casă. Era despre noi două, despre legătura noastră care se rupea sub greutatea resentimentelor nespuse.

Seara aceea am petrecut-o singură în camera mea de copil. Am deschis cutia cu scrisori vechi și poze îngălbenite: noi două la mare, ținându-ne de mână; mama râzând cu noi în brațe; tata citindu-ne povești la lumina lămpii. Am plâns până dimineața, încercând să-mi dau seama unde s-a rupt totul.

A doua zi am încercat din nou să vorbesc cu Irina.

— Te rog, hai să nu ne pierdem una pe alta pentru niște bani. Putem vinde casa și împărți banii sau putem păstra casa și să avem grijă de ea împreună.

Ea m-a privit cu ochii roșii de oboseală și furie.

— Nu înțelegi! Eu nu mai pot trăi aici. Casa asta mă sufocă. Vreau să plec, să încep o viață nouă. Dacă tu vrei casa, cumpăr-o tu! Dar eu vreau partea mea ACUM!

Nu aveam bani să-i dau partea ei. Salariul meu de profesoară abia îmi ajungea pentru chirie și ratele din București. Am încercat să găsesc soluții: credit bancar, împrumuturi la prieteni… Nimic nu era suficient.

Într-o zi am primit o scrisoare de la avocat: Irina cerea vânzarea forțată a casei. Am simțit că mă sufoc. Cum puteam să las străini să calce pe podeaua unde am făcut primii pași? Cum puteam să mă uit în ochii Irinei fără să simt ură și dezamăgire?

Prietenii mei din București mă sfătuiau să renunț:

— Ana, nu merită să te distrugi pentru o casă. E doar un loc.

Dar pentru mine nu era doar un loc. Era rădăcina mea, singura constantă într-o viață plină de schimbări.

În ziua licitației am mers la casa părintească pentru ultima dată. Am stat pe leagănul vechi din curte și am privit apusul peste dealuri. Irina a venit lângă mine, fără să spună nimic. Am stat așa câteva minute, două surori străine unite doar de tăcere.

— Îți amintești când ne jucam aici? — am șoptit eu.

Ea a oftat adânc.

— Da… Dar acum totul s-a schimbat.

Am simțit că nu mai e nimic de spus. Casa s-a vândut unui străin din Iași. Eu m-am întors la București cu sufletul gol și cu o cutie de poze vechi sub braț.

Au trecut luni de atunci și încă mă trezesc noaptea cu dor de acasă și cu dor de Irina. Nu ne-am mai vorbit deloc. Uneori mă întreb dacă am greșit undeva sau dacă pur și simplu banii pot distruge orice legătură, oricât de puternică ar fi fost odată.

Poate că timpul va vindeca rănile noastre sau poate că nu vom mai fi niciodată surori cu adevărat. Dar încă sper că într-o zi vom putea sta din nou pe leagănul copilăriei noastre — chiar dacă doar în amintiri.

Oare chiar merită banii să pierzi singura familie care ți-a mai rămas? Sau ar trebui să luptăm mai mult pentru cei pe care îi iubim?