Când sângele nu mai e apă: Povestea unei familii sfâșiate de invidie

— Nu pot să cred că ai spus asta, mătușă Maria! am izbucnit, cu vocea tremurândă de furie și neputință. Stăteam în mijlocul sufrageriei noastre proaspăt mobilate, cu Vlad lângă mine, iar mama se uita la noi cu ochii umezi, încercând să ne împace.

Mătușa Maria, cu privirea ei rece și buzele strânse, nu părea deloc impresionată de reacția mea. — Eu doar spun adevărul, Irina. Voi doi ați uitat de unde ați plecat. Acum, că aveți bani, nu vă mai pasă de familie.

Mi-am strâns pumnii, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu era prima dată când auzeam astfel de vorbe, dar de data asta mă durea mai tare ca niciodată. Pentru că veneau din partea celei care mă ținuse în brațe când eram mică, care îmi aducea mereu dulceață de vișine la fiecare sărbătoare.

Totul a început acum un an, când eu și Vlad am decis să deschidem o mică brutărie în centrul orașului. Ne-am pus toate economiile la bătaie, am muncit zi și noapte, am renunțat la vacanțe și la ieșiri cu prietenii. Când afacerea a început să meargă bine, am reușit să luăm un credit și să cumpărăm o casă modestă la marginea orașului. Era visul nostru din copilărie: să avem un loc doar al nostru, unde să nu mai fim nevoiți să împărțim totul cu rudele.

La început, toată lumea părea fericită pentru noi. Mama plângea de bucurie, tata ne-a ajutat cu zugrăvitul, iar mătușa Maria a venit cu o tavă mare de sarmale la inaugurare. Dar după câteva luni, ceva s-a schimbat. Am început să simt priviri ciudate la mesele de familie, șoapte care se opreau brusc când intram în cameră. Odată, l-am surprins pe vărul meu, Radu, spunându-i surorii mele mai mici că „Irina și Vlad s-au îmbogățit și acum se cred cineva”.

Am încercat să nu bag în seamă. Dar zvonurile au crescut ca un foc mocnit. Cică nu mai vrem să ajutăm familia, că ne-am schimbat, că suntem zgârciți. Mătușa Maria a fost cea care a pus paie pe foc. A început să spună peste tot că refuzăm să-i dăm bani pentru operația lui unchiul Ion sau că nu vrem să o primim pe verișoara Ana la noi „măcar o lună”, până își găsește chirie.

În realitate, Vlad tocmai îi plătise lui unchiul Ion o parte din tratament din banii noștri de rezervă. Iar Ana fusese deja la noi două săptămâni și făcuse dezordine peste tot, fără să dea vreun semn că ar vrea să plece.

Într-o seară, după o zi lungă la brutărie, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. — Ce ai pățit? am întrebat-o îngrijorată.

— M-au sunat surorile mele… Spun că nu vă mai pasă de nimeni… Că v-ați uitat familia pentru bani…

Mi s-a rupt sufletul. Mama era prinsă la mijloc între noi și restul familiei. Am simțit cum toată munca noastră se transformase într-un blestem.

Vlad a încercat să discute cu mătușa Maria. — De ce spui lucruri care nu sunt adevărate? De ce vrei să ne întorci pe toți unii împotriva altora?

Ea a ridicat din umeri: — Poate dacă ați fi mai aproape de noi… Poate dacă ați ajuta mai mult…

— Dar am ajutat! am strigat eu. Am făcut tot ce am putut! Doar că nu putem rezolva toate problemele tuturor!

— Asta e familia! a tunat ea. Familia înseamnă sacrificiu!

Am plecat acasă cu inima grea. În acea noapte n-am putut dormi. M-am întrebat dacă nu cumva are dreptate. Dacă nu cumva succesul nostru i-a făcut pe ceilalți să se simtă abandonați sau inferiori.

Zilele au trecut greu. La brutărie veneau tot mai puțini dintre cunoscuții noștri. Unii nici nu ne mai salutau pe stradă. Tata încerca să ne încurajeze: — Lasă-i, fată! Oamenii vorbesc oricum…

Dar eu simțeam cum mă sufoc sub povara vinovăției și a neînțelegerii. Într-o duminică, am mers la biserică sperând să găsesc liniște. Preotul a vorbit despre iertare și despre cât de greu e uneori să ierți tocmai pe cei dragi.

După slujbă, m-am întâlnit cu mătușa Maria în curtea bisericii. Am privit-o în ochi și i-am spus: — Poate că n-o să mă crezi niciodată, dar eu încă te iubesc ca pe mama mea. Și mi-aș dori să fim din nou o familie.

Ea s-a uitat la mine lung, apoi a oftat: — Poate că și eu am greșit… Poate că m-a durut prea tare că nu mai suntem ca înainte…

Am plecat fiecare pe drumul nostru, dar ceva s-a schimbat în sufletul meu. Am înțeles că uneori familia poate răni mai tare decât orice dușman. Dar tot familia e cea care te poate vindeca — dacă există voință și sinceritate.

Astăzi încă lupt cu umbrele trecutului și cu vorbele care dor. Dar nu-mi pierd speranța că într-o zi vom reuși să fim din nou împreună fără invidie și reproșuri.

Oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie? Și merită oare să ne pierdem pe noi înșine doar ca să fim acceptați de cei dragi?