Când sângele nu mai e apă: Povestea unei familii la limită

— Nu-mi vine să cred, Ivana! Cum poți să dormi liniștită știind că nepoata ta nu are ce mânca?
Vocea Anei, șvagrova mea, răsuna în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Era a treia oară săptămâna asta când venea neanunțată, cu ochii umflați de plâns și cu reproșuri pe buze. Mă uitam la ea, încercând să-mi stăpânesc tremurul mâinilor. Nu era vina mea că soțul ei, fratele lui Radu, plecase după ce aflase de aventura ei cu un coleg de la serviciu. Nu era vina mea că, după divorț, Ana nu reușea să-și găsească un echilibru și nici un loc de muncă stabil.

— Ana, te rog… Știi bine că am ajutat cât am putut. Ieri ți-am dat pachetul cu mâncare pentru Maria. Și luna trecută am plătit chiria voastră. Nu mai pot… și nici nu e corect să mă acuzi pentru alegerile tale, am spus încet, simțind cum mi se strânge inima.

Ana s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă în hohote. Maria, fetița ei de opt ani, stătea în prag cu ochii mari și triști, strângând la piept o păpușă veche. Radu a intrat în bucătărie, privind scena cu o oboseală resemnată.

— Ce se întâmplă aici? a întrebat el, dar știa deja răspunsul.

— Fratele tău nu mai vrea să audă de noi! Și Ivana… Ivana nu mai vrea să ne ajute! a izbucnit Ana.

Radu s-a uitat la mine, apoi la Ana. S-a apropiat de ea și i-a pus o mână pe umăr.

— Ana, toți trecem prin momente grele. Dar nu poți da vina pe Ivana pentru tot ce se întâmplă. Trebuie să găsești o soluție. Poate ar trebui să vorbești cu mama ta…

Ana a ridicat privirea furioasă:

— Mama? Să mă umilească iar? Să-mi spună că am distrus familia? Nu! Numai voi mi-ați rămas!

Am simțit cum mă sufoc. În ultimii doi ani, viața noastră se transformase într-un carusel de sacrificii și compromisuri. După ce fratele lui Radu plecase în Germania, lăsând-o pe Ana singură cu Maria, noi am fost cei care au ținut-o pe linia de plutire: bani pentru facturi, mâncare, haine pentru copil. Dar resursele noastre erau limitate. Eu lucram ca educatoare la grădiniță, iar Radu era șofer pe microbuz. Aveam doi copii ai noștri, Vlad și Ilinca, care aveau și ei nevoie de atenție și sprijin.

Într-o seară, după ce Ana a plecat trântind ușa, Radu s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Nu mai pot, Ivana. Parcă tot greul cade pe noi. Și copiii simt tensiunea asta… Vlad mi-a spus azi că nu mai vrea să vină Maria la noi acasă.

Am oftat adânc.

— Știu… Dar cum să-i spunem Anei că nu mai putem? Cum să-i spunem Mariei că nu e vina ei?

Radu m-a luat de mână.

— Poate ar trebui să vorbim cu toții deschis. Să punem niște limite. Altfel ne pierdem și pe noi…

A doua zi am invitat-o pe Ana la o discuție. A venit suspicioasă, cu Maria după ea.

— Ce vreți? Să-mi spuneți că nu mai aveți nevoie de noi? Că vă deranjăm?

— Nu, Ana. Vrem doar să găsim o soluție ca să nu ne distrugem cu toții. Uite… putem să te ajutăm în continuare cu mâncare pentru Maria și să o luăm la noi în weekenduri. Dar nu mai putem plăti chiria sau alte cheltuieli mari. Avem și noi copii și rate la bancă…

Ana a izbucnit:

— Deci mă lăsați baltă! După tot ce am făcut pentru voi când erați tineri!

M-am uitat la ea cu lacrimi în ochi.

— Ana… Nu e vorba de recunoștință sau datorii vechi. E vorba că nu mai putem duce totul singuri. Ai nevoie de ajutor specializat: consiliere, poate un nou loc de muncă… Nu putem fi noi salvarea ta la nesfârșit.

Maria s-a apropiat timid de mine:

— Mami… mie îmi place la tine acasă. Pot să vin și mâine?

Inima mi s-a frânt din nou. Am luat-o în brațe.

— Sigur că poți veni oricând vrei, draga mea.

După acea discuție, relația cu Ana s-a răcit vizibil. Ne vedeam doar când aduceam pachete pentru Maria sau când venea fetița la noi în weekenduri. Radu era tot mai abătut; uneori îl găseam privind în gol ore întregi.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, l-am întrebat:

— Crezi că am făcut bine? Că n-am abandonat-o?

Radu a dat din umeri.

— Nu știu… Poate uneori trebuie să-i lași pe oameni să-și poarte singuri crucea.

Au trecut luni de zile până când Ana a început să-și revină. Și-a găsit un job la un supermarket și a început să fie mai prezentă în viața Mariei. Dar relația noastră nu a mai fost niciodată la fel.

Uneori mă întreb dacă am fost egoistă sau doar realistă. Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la liniștea ta? Poate că fiecare familie are o limită invizibilă — dar cine are curajul să spună când s-a ajuns acolo?