Când Radu s-a întors: O zi care mi-a schimbat viața

— Ce cauți aici, Radu? am șoptit, cu mâna tremurândă pe clanță, încercând să-mi ascund fața umflată de plâns și rimelul întins pe obraji. Era ora șapte dimineața, iar ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare. Nu mă așteptam la nimic bun într-o zi ca asta, dar nici nu credeam că o să-l văd vreodată pe Radu din nou în fața ușii noastre.

El stătea acolo, ud leoarcă, cu ochii roșii și barba crescută neîngrijit. În spatele lui, strada era pustie, iar lumina slabă a felinarului îi desena o umbră lungă pe trotuar. Am simțit cum mi se strânge stomacul. În urmă cu șase luni, plecase fără să privească înapoi, lăsându-mă singură cu Mara, fetița noastră de opt ani, și cu o mie de întrebări fără răspuns.

— Te rog, Ana, lasă-mă să intru. Trebuie să vorbim, a spus el încet, aproape rugător.

Am ezitat. În spatele meu, Mara încă dormea. Nu voiam să-i tulbur liniștea. Dar nici nu puteam să-l las acolo, ca pe un câine plouat. Am deschis ușa larg și el a pășit înăuntru, aducând cu el mirosul de ploaie și regret.

— Ai cafea? a întrebat el stânjenit, ca și cum ar fi fost un musafir oarecare.

Am dat din cap și m-am dus în bucătărie. Mâinile îmi tremurau când am pus ibricul pe foc. Îmi aminteam perfect ziua când a plecat: valiza trântită pe hol, privirea rece și vocea aceea calmă care mi-a spus că s-a îndrăgostit de altcineva. O colegă de la birou, Irina. O știam vag, o femeie elegantă și sigură pe ea. M-am simțit atunci ca o haină veche aruncată într-un colț.

— Ana… știu că nu merit să fiu aici, dar nu mai pot. Am făcut o greșeală enormă. Irina… nu e ceea ce credeam. Totul s-a destrămat între noi. Am rămas singur și… mi-am dat seama că locul meu e aici, cu tine și cu Mara.

Am izbucnit în râs. Un râs amar, care m-a durut în piept.

— Și ce vrei acum? Să te primesc înapoi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Crezi că poți apăsa un buton și totul revine la normal?

El a lăsat capul în jos.

— Nu… Nu știu ce vreau. Vreau doar să mă ierți. Să mă lași să încerc să repar ce am stricat.

Am simțit cum furia și durerea se amestecau în mine ca două ape tulburi. În ultimele luni am învățat să mă descurc singură: să plătesc facturile din salariul meu de profesoară, să o duc pe Mara la școală și la balet, să gătesc pentru doi și să adorm singură în patul nostru mare.

— Știi cât am plâns după tine? Știi cât de greu mi-a fost să-i explic Marei că tati nu mai vine acasă?

Radu a început să plângă încet. Nu-l mai văzusem niciodată atât de vulnerabil.

— Ana, nu pot schimba trecutul. Dar pot încerca să fiu un tată mai bun pentru Mara. Să fiu aici pentru voi…

În acel moment, Mara a apărut în pragul bucătăriei, cu ochii încă lipiți de somn.

— Tati? Tu chiar ești?

Radu s-a ridicat brusc și a îngenuncheat în fața ei.

— Da, puiule… Tati e aici.

Mara l-a privit neîncrezătoare câteva secunde, apoi i-a sărit în brațe. Am simțit cum mi se rupe inima văzându-i împreună. Pentru ea era tot ce-și dorise în ultimele luni.

După ce am băut cafeaua în liniște, Mara s-a dus la desene animate. Eu și Radu am rămas singuri la masă.

— Ana… știu că nu merit iertarea ta. Dar te rog… lasă-mă măcar să fiu aproape de Mara. Nu vreau să o pierd.

L-am privit lung. În mintea mea se derulau toate nopțile nedormite, toate mesajele la care nu mi-a răspuns, toate minciunile mici care au precedat plecarea lui.

— Radu, nu pot uita ce ai făcut. Poate nici nu pot ierta. Dar Mara are nevoie de tine. Dacă vrei cu adevărat să fii tatăl ei… trebuie să demonstrezi asta prin fapte, nu prin vorbe.

El a dat din cap cu recunoștință.

— Mulțumesc… Nu voi mai pleca niciodată.

Nu l-am crezut pe deplin. O parte din mine voia să-l alunge pentru totdeauna; alta voia să creadă că oamenii se pot schimba. În acea zi am decis doar atât: îi voi da șansa să fie tatăl Marei, dar inima mea va rămâne încuiată pentru o vreme.

Seara, după ce Mara a adormit cu capul pe umărul lui Radu, m-am uitat la ei și m-am întrebat: oare merită cineva o a doua șansă după ce te-a trădat? Sau unele răni sunt prea adânci ca să se vindece vreodată?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu. Dar voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?