Când propriul tău fiu îți interzice să vii la ziua nepotului: Poveste despre durere, familie și speranță

— Nu vreau să vii la ziua lui Vlad, mamă. Te rog să înțelegi, e mai bine așa.

Am citit mesajul de la Radu de cel puțin zece ori, fiecare cuvânt tăind mai adânc decât cel dinainte. Mâinile îmi tremurau, telefonul aproape mi-a scăpat din palmă. În bucătărie mirosea a cafea rece și a pâine prăjită uitată în toaster, dar eu nu simțeam nimic. Doar golul acela imens care se lățea în piept, ca o rană deschisă.

Nu era prima dată când Radu mă ținea la distanță, dar niciodată nu fusese atât de direct. Vlad, nepotul meu, împlinea șapte ani. Îl văzusem ultima oară de Crăciun, când am stat împreună doar două ore, sub privirile reci ale nurorii mele, Irina. Atunci am simțit că nu sunt binevenită, dar m-am agățat de zâmbetul lui Vlad, de îmbrățișarea lui sinceră. Acum, nici măcar atât nu mai aveam.

M-am așezat la masa din bucătărie și am început să plâng în tăcere. Lacrimile curgeau fără oprire, ca și cum toate durerile adunate în ani de neînțelegeri ar fi găsit acum o cale să iasă la suprafață. M-am gândit la mama mea, la cum mă certa când eram mică pentru că nu eram destul de bună, la cum am jurat că eu nu voi face niciodată asta copilului meu. Și totuși, undeva pe drum, ceva s-a rupt între mine și Radu.

— Ce s-a întâmplat cu noi? am șoptit în gol.

Telefonul a vibrat din nou. Era sora mea, Mariana.

— Ce faci, Lenuța? Ai primit invitația pentru ziua lui Vlad?

Am ezitat o clipă, apoi i-am spus adevărul. S-a lăsat liniște la celălalt capăt al firului.

— Nu pot să cred… Radu a ajuns chiar atât de departe?

— Da, Mariana. M-a rugat să nu merg. Zice că e mai bine așa.

— Dar ce s-a întâmplat? De ce te tratează așa?

Am oftat. Nu știam nici eu exact unde am greșit. Poate că am fost prea prezentă în viața lor după ce s-au mutat în București. Poate că am spus prea des ce cred despre cum îl cresc pe Vlad. Poate că Irina nu m-a plăcut niciodată cu adevărat și i-a pus gând rău lui Radu împotriva mea.

— Nu știu, Mariana… Poate că am fost prea insistentă. Poate că nu m-am adaptat la regulile lor.

— Lenuța, tu ai vrut doar să le fii alături. Să nu te învinovățești prea tare.

Dar cum să nu mă învinovățesc? Cum să nu mă gândesc la toate momentele când poate am ridicat tonul sau am dat sfaturi fără să mi se ceară? Cum să nu mă simt vinovată când propriul meu fiu mă respinge?

În zilele care au urmat, am încercat să mă ocup cu treburi prin casă. Am făcut ordine în dulapuri, am gătit ciorbă de perișoare — preferata lui Vlad — doar ca să simt că încă pot face ceva pentru el. Am pus o porție într-o caserolă și m-am uitat la ea ore întregi, fără să am curajul să o duc la ei.

În seara dinaintea zilei de naștere, am primit un mesaj scurt de la Radu: „Sper că ai înțeles ce ți-am spus. Nu vreau discuții.”

Atunci am simțit că mă prăbușesc de tot. Am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru el: cum am stat nopți întregi lângă patul lui când avea febră, cum am muncit două joburi ca să-i pot cumpăra primul calculator, cum l-am susținut când a vrut să plece la facultate în alt oraș.

A doua zi dimineață, Mariana a venit la mine cu o pungă plină de prăjituri.

— Hai să mergem împreună la biserică, Lenuța. Poate ne liniștim sufletul.

Am acceptat fără tragere de inimă. În biserică era liniște și răcoare. M-am rugat pentru Vlad, pentru Radu, pentru mine. Am cerut iertare pentru tot ce poate am greșit fără să-mi dau seama.

La ieșire, Mariana m-a strâns de mână.

— Trebuie să vorbești cu el. Să-i spui ce simți.

— Dar dacă nu vrea să mă asculte?

— Atunci măcar știi că ai încercat.

Am ajuns acasă și m-am hotărât să-i scriu o scrisoare lui Radu. Am pus pe hârtie tot ce aveam pe suflet: durerea mea, dorința de a fi parte din viața nepotului meu, regretul pentru momentele când poate am greșit. Am lăsat scrisoarea în cutia poștală a lor și am plecat fără să bat la ușă.

Au trecut două zile fără niciun semn de la el. În a treia zi, am primit un mesaj:

„Mamă, am citit scrisoarea ta. Nu știu dacă putem repara totul peste noapte, dar putem încerca să vorbim.”

Inima mi-a tresărit pentru prima dată după mult timp. Poate că nu voi fi niciodată bunica perfectă sau mama ideală, dar încă mai există speranță.

M-am uitat lung pe fereastră și m-am întrebat: Oare câte mame trăiesc aceeași durere în tăcere? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne spunem povestea și să cerem iertare?