Când prietenia devine o monedă ieftină: Povestea Miliței și a trădării la birou

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Snejana! vocea Miliței tremura, dar ochii îi ardeau de furie și dezamăgire. Eram acolo, la doar câțiva pași, cu inima strânsă ca un pumn. Încercam să mă fac mică, să nu deranjez, dar fiecare cuvânt era ca un ciob în sufletul meu.

Totul începuse cu două luni în urmă, când Milița, colega și prietena mea cea mai bună încă din liceu, lucra la un proiect important pentru firma noastră de consultanță din București. Era visul ei să fie promovată și să conducă echipa de strategie. Muncea nopți întregi, își neglija chiar și familia pentru a termina prezentarea perfectă. Îmi povestea mereu la cafea: „Dacă reușesc cu asta, poate tata va fi mândru de mine în sfârșit.”

Snejana era nou-venită, mereu cu zâmbetul pe buze, dar cu ochii reci ca gheața. Îi plăcea să se bage în vorbă cu toată lumea, dar niciodată nu spunea nimic despre ea însăși. Într-o seară, când Milița a rămas peste program, Snejana s-a oferit să o ajute cu graficele. „Suntem o echipă, nu?” a spus ea, iar Milița, mereu deschisă și naivă, a acceptat.

A doua zi dimineață, șeful nostru, domnul Ilie, a anunțat că va avea loc o prezentare-surpriză. Toți am intrat în sala de ședințe, iar Snejana s-a ridicat cu un aer sigur pe ea. A început să prezinte exact proiectul la care lucrase Milița – aceleași idei, aceleași grafice, chiar și glumele din notițele Miliței. Am simțit cum mi se face rău. Milița stătea ca împietrită, cu mâinile strânse pe genunchi.

După ședință, am alergat după ea pe holuri. „Nu poți să lași lucrurile așa! Trebuie să spui ceva!” am încercat să o încurajez.

— Și cui să spun? Cine mă va crede? Toți au văzut-o pe Snejana prezentând. Eu nu am dovezi… doar munca mea pierdută și sufletul făcut zob.

În zilele următoare, atmosfera la birou a devenit irespirabilă. Snejana a primit povișica mult dorită și toți îi zâmbeau complice. Milița era tot mai retrasă, lucra mecanic și evita orice privire. Seara, la o cafea amară într-un local mic din Drumul Taberei, mi-a spus printre lacrimi:

— Știi ce e cel mai greu? Nu faptul că mi-a furat ideea… ci că nimeni nu pare să vadă sau să-i pese. Parcă trăim într-o lume unde contează doar cine ajunge primul, nu cine merită.

Am încercat să o conving să vorbească cu domnul Ilie sau cu HR-ul. Dar ea știa prea bine cum merg lucrurile: „Nu vezi că toți se tem pentru locul lor? Cine ar risca să se pună rău cu cineva care tocmai a fost promovat?”

Într-o seară de vineri, după încă o zi grea, am găsit-o pe Milița în fața blocului ei, privind în gol spre luminile orașului.

— Am decis să plec, mi-a spus încet. Nu mai pot trăi cu sentimentul ăsta de neputință. Poate altundeva oamenii sunt altfel… sau poate eu trebuie să fiu altfel.

Am simțit că mă sufoc. Cum putea să plece? Cum putea cineva atât de bun să fie alungat de răutatea altora?

— Știi ce e ciudat? a continuat ea. Când eram mici și ne jucam pe stradă, mama îmi spunea mereu: „Fii bună cu toți, că viața se întoarce.” Dar uite că viața nu se întoarce mereu cum vrei tu.

În acea noapte am stat mult pe gânduri. Oare câți dintre noi am trecut prin astfel de trădări? Cât valorează prietenia sau munca cinstită într-o lume unde succesul e măsurat doar în bani și funcții?

Peste câteva luni am primit un mesaj de la Milița: „Sunt bine. Am găsit un loc unde oamenii încă mai cred în corectitudine. Dar uneori mă întreb dacă nu cumva am pierdut ceva din mine pe drum.”

M-am uitat lung la ecranul telefonului și m-am întrebat: Oare câți dintre noi alegem să plecăm când suntem răniți? Sau rămânem și ne pierdem încet sufletul? Ce ați face voi dacă ați fi în locul Miliței?