Când nu ești văzută: Povestea unei mame românce judecate după aparențe

— Doamnă, nu putem procesa cererea pentru bonă. Trebuie să vină mama copilului!
Vocea tinerei de la ghișeul de la Direcția de Evidență a Persoanelor răsună clar, tăios, peste forfota din sală. M-am uitat la ea, cu ochii mari, încercând să-mi găsesc cuvintele. În brațe îl țineam pe Vlad, băiețelul meu de doi ani, care tocmai începuse să plângă pentru că îi era cald și obosit.
— Eu sunt mama lui Vlad, am spus încet, simțind cum obrajii mi se înroșesc.
Tânăra s-a uitat la mine cu neîncredere, apoi la băiat, apoi din nou la mine.
— Aveți buletinul?
I-am întins actul cu mâna tremurândă. În spatele meu, o femeie în vârstă a șoptit către alta:
— Săraca, sigur e bonă. Uite ce tânără e și cum e îmbrăcată…
Am simțit cum mă sufoc. Nu era prima dată când mi se întâmpla asta. De când l-am născut pe Vlad la 19 ani, lumea m-a privit mereu cu suspiciune. Am crescut într-un cartier mărginaș din București, unde fiecare zi era o luptă pentru supraviețuire. Mama mea, Elena, a fost mereu aspră cu mine:
— Ioana, dacă nu înveți, o să ajungi ca mine! Să nu te văd că-ți risipești viața!
Dar viața nu ține cont de planuri. L-am cunoscut pe Radu la liceu. Era băiatul popular, cu ochi verzi și zâmbet larg. M-am îndrăgostit nebunește. Când am rămas însărcinată, el a dispărut ca și cum n-ar fi existat vreodată. Mama a urlat la mine zile întregi:
— Cum ai putut să fii atât de proastă? Acum ce-o să faci? Cine te mai ia cu copil?
Am plâns nopți întregi, dar nu m-am lăsat doborâtă. Am muncit ca ospătăriță, am făcut curățenie în casele altora, orice doar să-i pot oferi lui Vlad ceva mai bun decât am avut eu.

Anii au trecut greu. Am reușit să-mi iau Bac-ul la seral și am început o facultate la fără frecvență. Între joburi și cursuri, îl luam pe Vlad peste tot cu mine. Oamenii mă priveau ciudat: prea tânără ca să fiu mamă, prea obosită ca să fiu studentă, prea simplu îmbrăcată ca să fiu altceva decât bonă.

Într-o zi, la locul de joacă din parc, o altă mamă, Gabriela, s-a apropiat de mine:
— Ce copil frumos! Al cui e?
— Al meu… am răspuns timid.
— Vai, scuză-mă! Am crezut că ești bona. Nu te-am văzut niciodată cu soțul…
Am zâmbit forțat și am plecat capul. Nu aveam chef să-i explic povestea mea nimănui.

Cel mai greu mi-a fost când Vlad a început grădinița. Educatoarea m-a întrebat la prima ședință:
— Și dumneavoastră sunteți…?
— Mama lui Vlad.
— Ah! M-am gândit că sunteți sora sau bona…
Simțeam că nu contez ca mamă doar pentru că nu mă încadram în tiparul lor: femeia trecută de 30 de ani, cu soț și carieră stabilă.

Acasă, mama încă mă certa:
— Nu vezi că lumea râde de tine? De ce nu-ți găsești un bărbat serios?
— Mamă, nu vreau să mă mărit doar ca să tac gura lumii!
— O să-ți pară rău! Copilul are nevoie de tată!

Uneori mă întrebam dacă are dreptate. Poate că Vlad ar fi avut o viață mai ușoară dacă aș fi făcut altfel lucrurile. Dar când îl vedeam râzând sau alergând spre mine cu brațele deschise, știam că tot ce fac are sens.

Într-o seară ploioasă, după o zi lungă la muncă și cursuri, am ajuns acasă ruptă de oboseală. Vlad dormea deja. Mama m-a întâmpinat în bucătărie:
— Ioana, azi a venit vecina de la trei și m-a întrebat dacă ai găsit bonă pentru Vlad. I-am spus că tu ești mama lui și s-a uitat la mine ca la o ciudată.
Am izbucnit în plâns.
— Mamă, de ce trebuie să le explic tuturor cine sunt? De ce nu pot fi doar eu?
Mama s-a înmuiat pentru prima dată:
— Poate lumea nu știe cât ai tras tu… Poate ar trebui să le arăți.

A doua zi am decis să nu mai tac. La grădiniță, când o altă mamă a făcut o glumă despre „bonele tinere”, am ridicat vocea:
— Eu sunt mama lui Vlad și sunt mândră de asta! Nu trebuie să arăt sau să mă port într-un anumit fel ca să fiu mamă bună.
S-au uitat toate la mine surprinse. Dar una dintre ele mi-a zâmbit timid:
— Și eu am crescut singură un copil… Știu cum e.

De atunci am început să vorbesc mai deschis despre povestea mea. Am scris chiar și un articol pe un grup de mame din București despre prejudecățile cu care ne confruntăm cele care nu ne încadrăm în tipare.

Nu spun că e ușor. Încă mă doare când aud șoapte sau văd priviri piezișe. Dar am învățat că identitatea mea nu depinde de ce cred ceilalți despre mine.

Merg des cu Vlad în parc și îl privesc cum se joacă fără griji. Mă gândesc adesea: oare când va învăța societatea noastră să vadă dincolo de aparențe? Câte mame ca mine mai trebuie să sufere până când vom fi acceptate așa cum suntem?