Când mândria doare: Povestea mea între două iubiri

— Tu chiar vrei să mă lași singură, Ilinca? După tot ce am făcut pentru tine? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care clocotea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea ei tăioasă mă țintuia ca un cuțit. Tata stătea la masă, cu ochii în farfurie, ca și cum ar fi vrut să dispară.

— Nu te las, mamă, dar trebuie să plec. E viața mea, nu pot trăi mereu după regulile voastre! am spus, încercând să-mi țin vocea fermă, deși simțeam că mă prăbușesc pe dinăuntru.

— Viața ta? Și noi ce suntem? Noi nu mai contăm? Să nu uiți niciodată cine te-a crescut! a izbucnit ea, iar lacrimile îi curgeau pe obraji.

Așa a început totul. Aveam 27 de ani și tocmai mă căsătorisem cu Vlad, băiatul pe care îl iubeam de patru ani. Vlad era dintr-o familie simplă din Bacău, muncitor la o firmă de construcții, dar pentru mama nu era niciodată suficient de bun. „Nu are studii, nu are viitor”, repeta ea mereu. Eu vedeam altceva: un om cald, muncitor, care mă făcea să râd și care mă iubea fără condiții.

Când am decis să ne mutăm împreună la București, mama a simțit că îi scap printre degete. Tata nu spunea nimic, dar știam că suferă și el. În fiecare seară mă suna și îmi spunea: „Ai grijă de tine acolo, Ilinca. Să nu uiți că ușa noastră e mereu deschisă.”

Primele luni în București au fost grele. Vlad lucra mult, eu încercam să mă adaptez la noul job într-o agenție de publicitate. Banii erau puțini, chiria mare, iar dorul de casă mă rodea. Mama nu mă suna decât ca să-mi reproșeze: „Ți-e bine acolo? Ai ce mânca? Sau vrei să-ți trimit eu pachet?”

Într-o seară, după o ceartă cu Vlad legată de bani, am izbucnit în plâns. El m-a luat în brațe și mi-a șoptit: „Ilinca, dacă vrei să ne întoarcem la ai tăi, eu te înțeleg. Nu vreau să suferi din cauza mea.” Atunci am simțit cât de mult îl iubesc și cât de tare mă doare că trebuie să aleg între el și familia mea.

Criza a venit când mama s-a îmbolnăvit. Un diagnostic dur: cancer la sân. Am lăsat totul baltă și am fugit acasă. Timp de două luni am stat lângă ea în spital, i-am ținut mâna când îi era rău după chimioterapie, am plâns împreună nopți întregi. Vlad venea la sfârșit de săptămână, încerca să ajute cum putea, dar mama îl privea mereu cu răceală.

— Dacă nu era el, tu ai fi rămas aici cu noi! Nu te-ar fi durut sufletul așa! îmi spunea ea când rămâneam singure.

— Mamă, nu e vina lui Vlad! Eu am ales! am strigat într-o zi, obosită și frântă.

— Ai ales greșit! a răspuns ea scurt.

După ce s-a externat, am încercat să le împac pe toate: să fiu lângă mama și tata, dar și lângă Vlad. M-am împărțit între două orașe, două lumi și două iubiri. Prietenele îmi spuneau că trebuie să-mi văd de viața mea, dar eu simțeam că orice alegere fac rănesc pe cineva.

Într-o zi, Vlad mi-a spus:

— Ilinca, nu mai pot trăi așa. Te iubesc prea mult ca să te văd sfâșiată între noi și ai tăi. Dacă vrei să rămâi cu ei, eu plec.

Atunci am simțit că mă sufoc. Cum poți alege între omul pe care îl iubești și părinții care ți-au dat totul?

Am mers la biserică într-o duminică dimineață. M-am rugat pentru liniște și pentru puterea de a lua decizia corectă. Preotul a vorbit despre iertare și despre sacrificiu. Am plâns în tăcere toată slujba.

În cele din urmă, am decis să rămân cu Vlad în București. Mama nu mi-a vorbit luni întregi. Tata îmi trimitea mesaje scurte: „Sper că ești bine.” M-am simțit vinovată, dar pentru prima dată am simțit că trăiesc pentru mine.

După un an, mama m-a sunat într-o seară:

— Ilinca… mi-e dor de tine. Poți veni acasă?

Am plâns iar ca un copil. Am mers acasă cu Vlad și pentru prima dată l-a privit altfel. Poate boala o schimbase sau poate timpul vindecase ceva în sufletul ei.

Acum sunt mamă la rândul meu și mă gândesc adesea la acea întrebare care mi-a schimbat viața: „Tu chiar vrei să mă lași singură?” Oare voi putea vreodată să împac mândria cu iubirea? Sau trebuie mereu să alegem între ele?

Poate că fiecare dintre noi duce această luptă în felul lui… Voi ce ați fi făcut în locul meu?